Românii care se bucură că filmele românești iau premii, dar nu merg să le vadă, sunt ca niște părinți care se bucură că băiatul lor e bun la fotbal, dar nu merg să-l vadă jucând. Cam așa văd eu legătura dintre numărul mare de exclamații patriotarde „oau ce fain!”, „bravo lor!”, „ce bine că luăm premii!” și numărul mare de români care pufăie a prejudecată și a lipsă de chef, refuzând să vadă cinema românesc.
Nu-s răutăcios. Eram singur în sala de film, la Cluj, la una din proiecțiile mult-lăudatului Aferim!. Atât de lăudat, încât a generat tradiționala obligație de simpatie în mintea celor care voiau să-l vadă. Ei bine, l-am văzut. Dar mi-am dat silința să nu-mi placă doar pentru că tre’ să-mi placă și, mai ales, m-am străduit să separ premiul de film și filmul de premiu, scoțându-mi din cap obsedanta comparație pe care mulți au făcut-o între Aferim! și 12 Years a Slave. În fine, Aferim!, pur și simplu, film de Radu Jude.
Țara Românească, acum două sute de ani. Un zapciu (adică un fel de căpitan sau chiar vânător de recompense în armata secolului al XIX-lea) și fiul lui pornesc pe urmele unui țigan rob, fugit de pe moșie de teamă că a cutezat să se culce cu soția stăpânului.
Pe scurt, dragi cinefili dornici de acțiune & aventură în cinema-ul românesc, asta e povestea din filmul lui Jude. Mulțumiți-vă cu ea, pentru că esența e altundeva. În dialoguri. Iar dialogurile care o compun – căci din replici, nu din pistoale și săbii e alcătuit filmul – nu fac decât să reflecte epoca și tipologiile ei, prin contrastul dintre agresor și agresat. Dintre pedepsitor și pedepsit. Imaginați-vă, deci, un film nu cu Mărgelatu’ și cu semințe scuipate amenințător – în ciuda trailer-ului care îi va păcăli pe nostalgici –, ci cu moravuri și identități, pe modelul schițelor caragialiene care, deși miros a context antebelic, sunt deranjant de actuale.
Țiganul, rob fugar (pentru care zapciul n-are nici o milă și îl cară zi și noapte cu burta în jos, pe cal) e un om sătul de viață. Nu-i pasă de sclavie, de bice, de femei, de nimic. Nu vrea decât să scape cu zile și să vadă lumina soarelui. Zapciul și fiul, în schimb – doi netoți călare, unul grobian și fudul, altul imberb și repezit, ca niște Don Quijote și Sancho Panza negativi, din Valahia de secol XIX – sunt specimene opuse țiganului. Pentru ei, viața e bani, eroisme și o dreptate în care cred doar cu gura. La fiecare două fraze, zapciul aruncă șmecherește câte o zicală, jucând rolul deșteptului pe care nimic nu-l poate fenta. Are puterea în mâini, i se deschid uși peste tot unde bate și nu trebuie decât să ducă mâna la bici, pentru ca toți să-i cânte în strună. Și, având putere, zapciul are libertatea de a-și justifica – fără nici o opoziție din partea altora – cruzimea ca fiind dreptate. În plus, ca să-și înnăbușe remușcările, zapciul se agață de legile biblice. Le folosește ca pe zaruri, măsluite după bunul plac și cu sprijinul popilor, a căror binecuvântare pentru crimă și ură rasială vine cu o condiție unică: să li se pupe mâna.
Nu știu voi, dar eu văd multă Românie în Aferim!. Da, s-au schimbat multe. Limba, țoalele, uneltele, avem mașină, nu căruță, motocicletă, nu cal, dar ticurile de gândire și de comportare au rămas în aceeași buclă de balcanism. Românii necopți, fără carte, primitivi, neprofunzi din Aferim! sunt românii care, azi, din fudulie, le știu pe toate, bagă mâna până la cot, cred în Dumnezeu cât timp există moaște de pupat, fac judecăți de valoare în orice conversație, folosesc Biblia (pe care o știu din super-auzite) ca instrument rasial și, mai ales, îl asupresc pe țigan indiferent de câtă minte are. Aferim! ne trage de mânecă și ne amintește că robia romilor continuă, azi, prin forme de izolare voalate și greu de depistat, dar pe care, în adâncul nostru, le știm prea bine: educarea copiilor cu frică de țigan; adresarea la per tu către aproape orice rom; etichetarea „cioară”, în spatele ușilor închise; efortul superficial de ajutorare a țiganului, efort care, dacă ar depăși cei doi lei dați la ușa magazinului și ar presupune implicarea noastră într-un program social de ajutorare voluntară, ar însemna o prostie. Și ne-ar fi lene.
Revenind la românii din Aferim!, cred că sunt mai colorați, tipologic, decât țiganii. Fiul zapciului, ca exponent al noii generații, e un plod greșit. Prost și anapoda educat, rău, credul, nătâng, nu mai strălucit decât tatăl, el este, într-un fel, strămoșul cocalarului de azi. La fel, zapciul Constandin e ceea ce nu ne place să vedem în viața de zi cu zi: autoritatea cu aere, obtuză, alintată de iluzia ca tot ce face, face bine. Avem, deci, în Aferim!, jumătatea goală a paharului, fața urâtă a neamului românesc, în raport cu care trebuie să fim onești: așa suntem noi, când suntem răi. Atoateștiutori, cheflii, gălăgioși, scandalagii, sfătoși, evlavioși când îl vedem pe popa, păcătoși când vedem curva, cu repere de viață aflate între superstiții și o religie după ureche. Este, deci, atâta Caragiale și atâta prințip în toate fibrele poveștii lui Jude, încât mă risc a spune că lui Caragiale însuși i-ar fi plăcut s-o vadă pe ecran.
Orbul călăuzește pe orb, aici, iar decorurile alese de Jude (Munții Măcin) sunt excelente în exprimarea acestei rătăciri. Scenografii stufoase, tropicale parcă, urmate de altele deșertice; o troiță într-un colț de imagine; o mână de cruci uscate; o mănăstire cu susul în jos – sunt locurile prin care zapciul și fiul lui trec călare, definind ritmul agale al acestui road-movie când comic și sarcastic, când lent și dramatic. Cât despre limbă – și intenționat am lăsat la final această idee – aferim! Adică bravo, pe limba veche. Celor din echipa filmului le adresez calde felicitări pentru modul în care au făcut ca românii de azi să aibă acces la ceva ce nu știau decât din vagi descrieri și aproximări: limba românească vorbită acum două sute de ani. Film de patrimoniu, din punctul meu de vedere. Iar imaginea picturală, cu o cromatică redusă la un alb-negru cald, îngăduitor cu personajele, face ca totul să pară un stop-cadru într-o istorie morală, fără timp. Sau o fotografie din alte timpuri, pe care inevitabil o privești cu drag.
OK, comparați-l cu 12 Years a Slave, dar faceți-o pentru subtilitatea temei și pentru felul în care ne duce pe tărâmuri arhaice, nu pentru felul în care exprimă tema. Să nu-ncurcăm borcanele, ca să vorbesc pe limba filmului. Aferim! e polemic, burlesc, ilustrativ, liniar, rece, care nici măcar filmelor lui Radu Jude nu-i seamănă, judecând după intensele Toată lumea din familia noastră, Alexandra, Lampa cu căciulă, sau după misticele Trece și prin perete și O umbră de nor. Ba mai mult, că veni vorba de comparații, cred că prin final și prin umanizarea conflictului Aferim! e mai aproape de amuzantul The Last Detail al lui Hal Ashby decât de tulburătorul și anti-comicul film al lui Steve McQueen. În sfârșit, nu vă refuzați plăcerea (ba chiar surpriza) de a descoperi un film românesc acid, profund contemporan, ireproșabil construit, fără nici cea mai mică fisură actoricească (Teodor Corban, Cuzin Toma, Victor Rebengiuc și un entuziasmant Alexandru Dabija, aici actor, nu regizor de teatru). Un film care v-ar putea folosi ca semnal de alarmă ori de câte ori veți vrea să păreți deștepți și să aruncați cu piatra. Un film căruia i-aș da și eu un urs de argint, dacă aș avea.
România, 2015, 105’
Regie: Radu Jude
Scenariu: Radu Jude; Florin Lăzărescu
Imagine: Marius Panduru
Distribuție (parțial): Teodor Corban; Cuzin Toma
