Unele filme sunt atât de diferite între ele, încât atunci când le vezi, unul după altul, par să fie nu două filme diferite, ci două chestii care aparțin unor domenii complet separate. Ca și cum acum mănânci o friptură, după care faci o tură cu tramvaiul. Așa că dacă despre filmul lui Porumboiu voi vorbi azi în termeni de cinema, politică și sport, despre documentarul lui Tom Wilson (Experimentul București) voi vorbi mai târziu în termeni polițienești.
Al doilea joc (r. Corneliu Porumboiu, România, 2013). Când am văzut acum câțiva ani Shirin, al lui Kiarostami – care este făcut integral din primplanuri cu fețe de spectatori, în timpul unui spectacol – n-aș fi zis că se poate „și mai și”. M-am înșelat. Apoi, când am văzut Polițist. Adjectiv, mi-am zis că mai liniar și sec nu se poate, chiar și în cinema-ul nostru. Wrong again. Corneliu Porumboiu a produs un mic film („mic” în sensul că, poate, e cel mai low-budget film românesc difuzat vreodată) despre celebrul meci Steaua – Dinamo, din decembrie 1988, în care (atenție!) nu vedem decât meciul. Un meci dificil, epuizant, jucat pe ninsoare, pe un teren groaznic, finalizat cu un frustrant 0-0.
Practic, filmul e însuși meciul, cap-coadă, așa cum fusese filmat de televiziune. Dar nu asta contează neapărat, ci dialogul din timpul jocului, pe care regizorul Porumboiu îl are cu tatăl lui, Adrian Porumboiu, care a arbitrat derby-ul. Nu-i vedem, dar îi auzim în timp ce se uită la meci. Iar discuțiile lor ating, din mers, chestiuni ca apartența la putere a echipelor, valoarea de altădată a jucătorilor, modificarea regulilor de joc de-a lungul anilor, stilul de arbitraj al lui Porumboiu, numărul de camere video de la meci, viața în dictatură etc.
În sală erau și câțiva spectatori mai tineri care, evident, nu prinseseră 1988-ul și care nu știau rezultatul. Nici povestea; dar trăiau meciul. Poate nu chiar ca acasă, cu berea în mână, dar îl trăiau. Se bucurau de faze, așteptau golul – ce mai, veniseră să vadă fotbal. Aici cred că e cheia. Deși durează cât meciul (97 de minute, cu credite cu tot), acesta nu este un meci, tot așa cum pipa lui Magritte nu e o pipă. În primul rând, e un film asumat, cu titlu, autor, regie și scenariu; are credite și montaj și, mai presus de toate, e un produs artistic, care poate suporta orice suport material și orice auto-intitulare. Are până și legitimitatea de a spune că nici măcar nu e fotbal ce vedem acolo. Are, deci, dreptul să acorde semnificație cum vrea și pentru ce vrea, chiar dacă o astfel de libertate cinematografică e revoltătoare în raport cu plictiseala ta, ca spectator, la un asemenea film.
În esență, filmul e imaginea unui meci fără sonor. La propriu. Nu auzi decât vocile celor doi, tată și fiu, plus un fâsâit cu pureci TV și un creion care scrie pe hârtie. Pentru primele minute, imaginea are efect asupra ta; e frustă, greu de privit fiindcă jucătorii aleargă pe zăpadă, ninge iar imaginea camerelor de filmat fuge obositor, încercând să prindă mingea. E momentul în care nu-ți prea vine să crezi că ăsta e tot documentarul, fără nimic altceva în plus. Dar de la un moment dat te împaci cu ideea și uiți de imagine, care devine un fel de „pastă vizuală” pentru ceea ce se spune. Accentul cade pe imaginea epocii pe care dialogul – fracturat, plin de pauze, grav, fără un fir roșu – o creează pas cu pas. Abia după ce începi să-ți creionezi un contur (fie și abstract) al realităților din acea vreme, începi să tratezi imaginea meciului ca pe o ilustrare rece și, mai ales, pe măsură a epocii comuniste. Pe de altă parte, filmul are și momente de reală duioșie: discuțiile tată-fiu, purtate calm, cu momente de umor involuntar care vin din ciocnirea între spiritul energic și nostalgic al lui Corneliu Porumboiu și tonul solemn, rațional, neimpresionat al tatălui.
Cred că Porumboiu a făcut acest experiment – mai poate cineva să spună că nu e test de laborator pe pielea publicului? – de dorul Noului Val, care e deja vechi și reinventat în multe forme. Problema este, însă, că unele minusuri din estetica Noului Cinema Românesc sunt aduse aici, în film, parcă din plictiseală regizorală. Aceeași teatralitate cotidiană brută, neprelucrată, semnificantă doar fiindcă e înregistrată de o cameră video; același dezinteres pentru narativitate; același naturalism de dragul esteticii. Nu, nu mi se pare un film foarte bun și fără aceste excese poate am fi vorbit despre un experiment reușit până la capăt. E ca o mașină care pornește bine, merge jumate de drum dar, din lipsă de chef, șoferul nu mai alimentează în benzinărie. Și se oprește undeva unde nici el nu știe exact.
România, 2013, 97’
Regie: Corneliu Porumboiu
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2014, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014
