Din 2004, de când vin la București pentru Festivalul Național de Teatru, pot să spun că am trăit și am văzut multe pe aici. De pildă: un cutremur pe care nu-l uit până mor (2004); o înmormântare faraonică (Păunescu, 2010); niște alegeri prezidențiale bizare, dure ca mineriadele (2014); niște proteste de stradă care nu se mai terminau (Roșia Montană, 2013); o bătaie cu bolovani în metroul de la Universitate (2011); niște greviști ai foamei lângă Senat, slabi ca ogarii (2005); o ninsoare siberiană în octombrie (2014); șiruri de vagabonzi înghețați pe Magheru, lângă vitrine de lux (2004-2015). Pe scurt, un amestec de oameni, betoane și natură dezlănțuită în sens nepoetic.
Poate v-ați fi așteptat să enumăr spectacole. O s-o fac, mai jos, deși să știți că nu la teatru îmi sare gândul când vine vorba de București, acest oraș al amestecurilor, care, dacă ar fi privit ca mâncare, cred că ar fi un mare platou cu gogonele și prăjituri. În sfârșit. Sunt 25 de ediții ale festivalului și, pentru că din ele am prins 12, pot spune că lista de spectacole e lungă. Am în minte unele titluri atât de bune, pe care le leg de momente teatrale atât de valoroase – cum numai teatrul poate să genereze –, încât însuși felul în care scriu, azi, e influențat de multe dintre ele. Le pomenesc ori de câte ori vorbesc despre teatrul bine făcut și, probabil, îmi vor rămâne în cap ca repere indiferent de câte spectacole voi mai vedea. Iată, pe scurt, o enumerare de momente – nu le spun spectacole, ar suna încorsetant – pe care am avut onoarea să le trăiesc în 12 ani de umblătură prin FNT: Sunetul tăcerii; Balul; Creatorul de teatru; Boala Familiei M; Călugărul negru; Chevengur; Regele moare; Hey, Girl!; Concert la cerere; Herr Paul; Măscăriciul; Absolut!; Molly Sweeny; Martorii sau mica noastră instabilitate; Forma lucrurilor; Vestul singuratic; Bash. O trilogie contemporană; Hoții; Camera Isabellei; Filosofii etc. Adică Dabija, Hermanis, Nica, Afrim, Lauwers, Măniuțiu, Ostermeier, Massaci, Juncu, Mălăele, Nadj, Purcărete, Castelucci, Ginkas, Dodin. Problema e că pe cealaltă listă, cu regizori care au făcut spectacole slabe, enervante, dătătoare de dureri de cap, s-ar putea să fie fix aceleași nume de regizori, în cei 12 ani de FNT. N-o să pomenesc pe nici unul, ca să nu răscolesc vechi orgolii, dar nici n-o să ratez ocazia, dacă vreunul dintre ei își scuză spectacolul, reproșându-mi că nu l-am înțeles fiindcă nu citisem nu știu ce carte. Pe care, bineînțeles, o citise el…
Încă dinainte să împlinească 25 de ediții, FNT era un eveniment respectat și așteptat în Europa. Critici de teatru din Scoția, Portugalia și Slovenia, de pildă, îmi vorbeau acum câțiva ani cu entuziasm despre teatrul românesc și despre cât de bine e că, în România, există încă exemple de teatru bazat pe actor, pe poveste, pe text, pe structuri canonice, și mai puțin pe tehnologie. Vorbeau despre teatrul nostru ca despre un peisaj montan în plină vară. Le-am dat dreptate și știu că este așa, cu mențiunea că, uneori, peisajele plac… mai mult de la distanță.
Există un lucru pe care îl spun an de an, la orice festival de teatru sau film: dacă din 10 spectacole văzute 10 sunt slabe, nu puneți povara acestor eșecuri pe umerii festivalului. Cel puțin nu întotdeauna. Sigur, există un selecționer și un discernământ critic al acestuia, care produce o listă de spectacole și, deci, entuziasme și dezamăgiri. Dar esența oricărei selecții de festival este aceasta: reflectarea modului în care s-a produs teatru, în anul anterior. Bun, rău, puțin, mult, valoros, firav, enervant, plat, revelator, banal, acesta este nivelul teatrului pe care îl avem și pe care festivalul este bugetat să îl arate.
Și încă ceva. Aveți dreptul, ca spectatori, să ieșiți din sală dacă nu vă place. Nu scrie niciunde că trebuie să vă ridicați în picioare la aplauze și nici măcar că e musai să aplaudați. Dar nu uitați un lucru: poate că ceea ce nu ne place, acum, e ceea ce va schimba teatrul românesc pentru următorii ani. Fără să vrem, e posibil să asistăm – prin faptul că stăm până la capăt la aparente tâmpenii și boacăne teatrale – la momente istorice. Concluzia mea pașnică e asta: deschideți inima, masați creierul și lăsați teatrul să intre, așa cum e el. E posibil să nu vă pară rău.
