E atât de celebră revoluția din ’89, ca tranziție dintr-o eră în alta, încât mulți din cei care au prins-o vor să arate că au prins-o și că au câte o amintire de atunci. Eu, de pildă, aveam 6 ani la revoluție și îmi amintesc că mama ne-a pus să stăm pe hol, că cică se trage în oraș; deși, din câte știu, singurele arme de care s-a făcut uz, în istoria modernă a Sebeșului, au fost pistoalele noastre cu capse. Alea albe, din plastic. Și îmi mai amintesc că o vecină a venit la noi plângând, fiindcă auzise de la nu știu cine că vin soldații să fure tablouri din case. Tot așa, o verișoară de-a mea zicea că a fost rănită în revoluție. Ieșise și ea, în oraș, ca toată lumea, dar, când s-a întors acasă, maică-sa a luat-o la bătaie. Deci, rănită în revoluție.

Anul dispărut. 1989

Mai în râs, mai în serios, cam așa au stat lucrurile pentru mulți dintre noi, în 1989, și mi-am adus aminte de ele în timpul spectacolului Anei Mărgineanu, Anul dispărut. 1989. Produs de Teatrul Mic, e o reconstituire directă a acelui an și a unor astfel de amintiri, trăite chiar de actorii care le joacă. De altfel, nici nu veți vedea nume de personaje pe afiș, pentru că povestea este chiar a lor, a actorilor Visu, Ploae, Rădescu, etc., împărțită în câteva situații. Într-una, doi actori sunt luați la rost de directorul teatrului, fiindcă nu vor să iasă la aplauze. Ambii au motive firești și întemeiate să n-o facă, dar, cum firescul și temeiul sunt cuvinte străine în comunism, ei se lovesc de răutatea colegilor și de prostia ordinelor „de sus”. În altă situație, dispare un elev, motiv pentru care se convoacă rapid o ședință cu părinții. În ședință, se iscă un conflict între un tată, care e secretar de partid, și o mamă, care de durere pentru băiatul pierdut se descarcă și spune tot ce crede despre sistem. O altă situație ne arată un apartament, în care certurile dintre soțul infidel și soția frustrată sunt amplificate de sora acesteia, o minoră gravidă care vrea să treacă Dunărea înot. Apar părinții fetelor, se lasă cu plânsete, vorbe grele și, mai ales, cu mult rachiu consumat. Ca la noi.

Povestit pe scurt, cum am făcut-o eu mai sus, spectacolul pare vesel și, mai ales, ușor de digerat. Nu e nici una, nici alta. Nu e nimic vesel în felul în care erau așezate lucrurile, înainte de ’89. Poate pare vesel, dar de la distanță, iar spectacolul vrea o apropiere a lupei, nu o distanțare relaxantă. Și cu atât mai puțin plăcut e să-ți dai seama, văzând pe scenă acele situații, că au rămas la fel după atâția ani. S-au schimbat doar accesoriile, țoalele, reperele; în rest, e același nărav de a fugi după funcții, după avansări în funcție, după „ciolan”. Și atunci, ca și acum, peste tot unde e un pic de adevăr și de căutare a dreptății, apar șefii. Autoritatea. Pumnul în gură, care scoate la iveală trista realitate: actorul care nu vrea să ajungă magazioner, turnătorul care vrea un post mai bun, șeful care nu vrea să fie doar adjunct, secretarul de partid care le știe pe toate și care nu poate trăi dacă nu e pupat acolo, diriginta care se îmbracă frumos la ședința cu părinții, în cazul în care la ședință apare secretarul… E un lanț de pupături – dar și de frustrări, datorită pupăturilor –, care îi transformă pe toți în mici dictatori, pe modelul marelui cârmaci. Elevul de clasa a IV-a, devenit comandant de detașament, se crede ditamai autoritatea. Părinții, care au la activ un avort în tinerețe, văd în asta un gest uman, o datorie a românului care trebuie să aleagă calea cea bună pentru familie. Un tată, activist de partid, vede în caseta video și în ciocolata din străinătate niște pericole naționale, exact ca minerii din iunie ’90, când au descoperit xerox-urile de la PNL.

Cât despre felul în care poate fi digerat, n-aș zice că spectacolul „curge ca uns”. Scris ca o ieșire-intrare constantă în convenția jocului de reconstituire, cu integrări mai mult sau mai puțin eficiente ale spectatorilor în spectacol, spectacolul crește cu oarece dificultate. Nu există suficientă fluență a acțiunilor și o expoziție dramatică limpede, ca să poți pricepe rapid banalul cine, ce, de ce. Iar asta se întâmplă din cauza excesului de întreruperi autoreferențiale, de joc cu convenția, pe care l-am constatat și într-un mai vechi spectacol de Ana Mărgineanu, 89.89… fiebinte după ’89, pe texte de același Peca Ștefan. Și aici, ca și acolo, până să ajungi să vezi esența situației, rostul personajul și fapta de la care a pornit tot, trece mult timp și se irosește energie performativă, consumată parcă de dragul imaginii scenice. Nu s-a vrut așa, însă așa pare.

Dar, din secunda în care situația se așează și începi să înțelegi povestea, nothing can stop the show. Actorii – indiferent că vorbim despre capetele de afiș sau despre tinerii Ilinca Manolache și Viorel Cojanu – sunt incontestabil buni ca asumări ale acestor roluri atât de românești. Sunt autentici, credibili, nu-și repetă soluțiile de umor, controlează perfect ritmul scenic, știu ce au de făcut în această poveste plină de tensiune. De fapt, prin ei, prin fețele și gesturile lor, prin jocul furios-înțepat al lui Gheorghe Visu, prin intervențiile militărești-plângărețe ale Mariei Ploae, prin vivacitatea dezarmantă a Ilincăi Manolache, prin gravitatea ceremonială a lui Cuzin Toma, scena mustește de românism vechi și nou, de concepții ridicole dar confortabile, de clișee „d-ale noastre” care doar credem că au dispărut, odată cu anii. Sunt detalii de coloratură care i se datorează, în același timp, dramaturgului Peca, dar și scenografei Anda Pop, care a creat o scenă de zici că e sufrageria noastră de acasă. Un spațiu închis, sec, înfrumusețat inutil de mileuri și bibelouri. Totuși, finalul nu e tocmai pe măsura spectacolului. Prelungește redundant, explicit, neprofund, o poveste care până la urmă e înțeleasă cu vârf și îndesat. Păcat.

Ca și alte spectacole care dau de toți pereții cu nostalgismul românesc și cu poziționările radicale gen „înainte de ’89 eram mai buni / înainte de ’89 eram mai proști” – iar aici aș aminti spectacolele O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu, Vremea dragostei, vremea morții și Balul, pe care sper că ați avut șansa să le vedeți la vremea lor –, Anul dispărut. 1989 este important fiindcă recuperează memoria lâncezândă. Și este doar o primă parte din așa-numita trilogie a anilor dispăruți, gândită de Peca Ștefan și Ana Mărgineanu. O a doua parte se joacă la Piatra Neamț (Anul dispărut. 1996, la Teatrul Tineretului) urmând ca anii 2000 să aibă parte în curând de un alt spectacol. Nu știm unde și când va fi, dar eu, unul, îl aștept. Cu adâncă prețuire și viu entuziasm.

Regie: Ana Mărgineanu
Dramaturgie: Peca Ștefan
Scenografie: Anda Pop
Distribuție (parțial): Gheorghe Visu; Maria Ploae; Cuzin Toma
Producție: Teatrul Mic, București
Vizionare: octombrie 2016, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Andrei Gîndac