Cu riscul de a părea unul care face pe deșteptul, trebuie să vă zic că, pentru mine, teatrul înseamnă de obicei una dintre următoarele două situații opuse, pe care le-am întâlnit inclusiv la FITS 2016. Pe de o parte, când văd un spectacol slab, în care totul o ia în jos, iar actorii sunt fie conștienți de eșec (ceea ce e trist), fie sunt convinși că fac o treabă bunicică sau chiar bună (ceea ce e și mai trist), mă gândesc cu milă la un singur lucru: Doamne, oare de câte ori se va mai juca spectacolul ăsta și pe câți o să-i mai plictisească? Pe de altă parte, dacă spectacolul e excelent, îmi vine în minte un singur lucru: oare câți o să mai aibă șansa să-l vadă, să se bucure de el și de faptul că există teatru pe lume?

Repet, sunt două situații extreme de raportare la teatru. De cele mai multe ori, spectacolele sunt „între”, iar raportarea noastră la ele e mai nuanțată, mai puțin decisiv-pătimașă. Majoritatea sunt spectacole cu momente suficient de bine construite, astfel încât să placă și chiar să entuziasmeze, dar totodată cu scene insuficient de convingătoare pentru ca să poți spune, la final, „da, l-aș mai vedea o dată”. Spectacolul de mai jos, pe care l-am văzut ieri la Sibiu, e un bun exemplu al situației în care da, l-aș mai vedea o dată. Categoric. Și bine ar fi să-l vadă și alții, ca să se bucure și ei că există teatru pe lume.

Apă de mină

Dacă ați fost, în viața voastră, măcar o dată într-unul din satele ex-industriale care, după ’89, au ajuns ruine și în care vă apucă depresia numai când vedeți magazinele alea care încă au vechea reclamă comunistă deasupra ușii și, în vitrină, Lenor și Snickers, vă veți imagina foarte ușor tristețea din Apă de mină. La prima vedere, e o poveste banală cu și despre secui, cu oameni simpli care își duc veacul în sat cum știu ei mai bine: un preot catolic, cam rău de gură dar bun la suflet; fiul lui adoptat, tâmpițel de felul lui, care muncește ca îngrijitor în biserică; o bătrână, menajeră în casa preotului, care-și așteaptă fiica din America; un învățător și fata lui, a căror casă a ars.

Dar, treptat, cu fiecare vorbă din gura personajelor, iese la iveală starea reală a lucrurilor. Învățătorul nu e chiar o victimă tristă a incendiului; e un tată violent și bețiv, căruia îi pasă mai mult de salteaua în care erau ascunși banii și care a dispărut în foc, decât de soția care a murit arsă. Fiica lui, de 16 ani, nu e chiar un îngeraș care va avea o relație ideală de iubire cu fiul preotului, ci e o egoistă pur-sânge, care ascunde câteva secrete grave. Totodată, baba care lucrează în casa preotului e senilă și încurcă lucrurile mici, la fel cum le încurcă pe cele mari, uitând că de fapt fiica ei nu e în America, ci s-a sinucis. Iar popa din sat nu e nicidecum „ușă de biserică”. E un bețivan pedofil, care toată viața și-a abuzat elevii de religie și, mai ales, fiul adoptat. Are miere pe buze, îi plac vorbele umflate și citatele din Biblie, dar e șmecher ca un lup. Singurul lucru care-i place e să bea și, dacă se poate, să i-o sugă fiul lui. Așa că fiul lui continuă să fie și acum, la cei 26 de ani ai săi, victima pedofilului. În plus, poeziile lui despre singurătate și despre o mare pe care n-a văzut-o, dar și ciopliturile lui în lemn „cu sula sculată”, spun totul despre lumea diformă, irecuperabil bolnavă în care a crescut. În ciuda aparenței de village idiot, fiul e mai isteț și profund decât toți la un loc, ceea ce face ca alienarea lui să aibă cea mai mare adâncime.

Dacă nu vă plac înjurăturile și credeți că teatrul e întotdeauna cu povești sub clar de lună, nu vă luați bilet la Apă de mină. Nu-mi aduc aminte să fi văzut în ultimii ani, în teatrul românesc, o poveste mai urâtă, din punct de vedere uman, care să exprime atât de palpabil mizeria sufletească și viețile uitate de Dumnezeu. Ți-e pur și simplu silă de cât rău poate să fie într-o lume în care toți și-au pierdut rostul și în care unica opțiune este să-ți bei mințile. O lume rurală maghiară, care poate fi la fel de bine românească sau săsească, golită de înfrumusețări poporaniste. O lume gri, o lume-pușcărie, în care e mai ușor să accepți abuzul, decât să visezi că poate fi altfel.

Toți sunt la limită și o iau razna după două-trei vorbe. Și încercați să vă imaginați că tot scenariul acesta despre ratare e compus strict din ciocniri verbale, în care fiecare „dă răul afară” prin cele mai inventive înjurături pe care le-ați auzit vreodată. Veți obține, ca rezultat, o comedie amară, la care vă veți simți vinovați că râdeți. Și se râde, efectiv, aproape la fiecare schimb de replici. Iar meritul lui Csaba Székely, care a scris textul, să nu credeți că e doar creativitatea la sudalme. E capacitatea de a devoala, prin agresiune verbală, o realitate plină de păcate, bine îngropată sub comportamente false.

Autorul a înțeles foarte bine importanța umorului într-o astfel de poveste, limitându-l la rolul de caracterizare directă a personajelor și reușind să pună în plan principal dramatismul situației, nu umorul de coloratură al situației. Oricât am râde și oricât s-ar înjura, situațiile nu cad în derizoriu pentru că dincolo de ele se află o poveste consistentă și cursivă. De aceea, de multe ori după ce se râde în sală, urmează o scenă gravă de contrapunct, care îngroapă sala în tăcere. Cât despre actori, fiindcă au înțeles perfect limitele de ridicol și gravitate ale personajelor, veți crede că o mai bună distribuție nu s-ar fi putut găsi. Pe lângă faptul că scriitura individualizează personajele (atât în textul original, cât și în varianta tradusă în română), actorii reușesc să intensifice atât de autentic identitățile de popă fals, fiu abuzat, învățător nebun, fiică naivă și babă dusă cu pluta, încât veți avea impresia că e un real TV pe scenă, pe care n-o să-l uitați pentru pumnul în stomac pe care vi-l dă. Ceea ce nu e chiar o surpriză pentru cei care cunosc specificul spectacolelor de Teatru ACT. Dacă ar fi, totuși, ceva ce nu-mi place la spectacol, ar fi inadecvarea la grai ardelenesc, pe care din păcate o fac toți actorii, cu excepția lui Alexandru Potocean în rolul fiului. Un rol sclipitor de ardelenesc, care îmbină rostirea sacadată, cu pauze, de om debil, cu rostirea grăbită, cu bale la gură, în care expresiile ardelenești sunt exact cum sunt cu adevărat.

Pe scurt, nu vă refuzați acest spectacol aproape perfect, frumos de urât, în care parcă încape toată tristețea pământului și în care veți râde la fel de mult pe cât veți ofta. Și merită să știți că spectacolul e doar o parte din „Trilogia minelor”, scrisă de Csaba Székely, alături de Flori de mină și Orb de mină (detalii pe teatrulact.ro). Și merită să știți și că Székely e unul dintre cei mai mari scriitori de teatru, la ora actuală. Oricum, nu mă îndoiesc că veți bănui asta, când veți vedea spectacolul.

Proiect coordonat de Oana Stoica. Mulțumiri speciale domnului Alexandru Dabija
Dramaturgie: Csaba Székely
Scenografie: Vladimir Iuganu
Muzică: Bobo Burlăcianu
Distribuție: Ioan Coman; Alexandru Potocean; Virginia Mirea; Alin Florea; Irina Antonie
Producție: Teatrul ACT, București
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Adi Bulboacă

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2016