Să fii critic de teatru și să nu fi participat deloc, la nici o ediție a Festivalului Internațional de Teatru din Sibiu, e ca și cum ai zice că-ți plac plăcintele, știi ce gust au, dar nu știi cum arată. Să știți, însă, că am scuze pentru grava mea absență: 1) mulți ani festivalul a fost simultan cu TIFF, iar subsemnatul, fiind și critic de film, având de ales între teatru și film, am ales mereu filmul; 2) când n-a mai fost simultan cu TIFF, ci imediat după, era inutil să mai sper că ajung și la Sibiu, după ce banii îmi erau cheltuiți pe Cluj. Așa că sosirea mea la Sibiu, la marele festival de teatru (mai mare decât Edinburgh-ul și Avignon-ul, deci implicit cel mai mare din Europa), e un miracol personal.

De aceea, fiindcă mă văd nevoit „să iau piatră-n gură” la această ediție cu numărul 23, care pentru mine este prima, n-o să încep să laud festivalul ca și când aș ști despre ce vorbesc, ca și când singur aș fi ajuns la concluzia că e complex, unic, etc. Ar fi o umflare de fraze des uzitată în critica noastră de teatru, de care eu, unul, sunt sătul. Așa că dacă vreți să aflați cât de mare, în cifre și cantități, e festivalul – care, pare-se, definește un Sibiu aflat încă, turistic și publicitar, în siajul statutului de capitală culturală europeană – intrați pe sibfest.ro. În ce mă privește, am văzut doar două spectacole, câteva artificii, nițică aglomerație de oameni cu ecuson la piept, mici nervi la intrarea în săli (ținând cont că unele spectacole sunt deja vândute) și un feeling de primă zi de festival, în care „microbul” a fost încă vag sesizabil în oraș, încă necopt, încă neieșit de tot la suprafață.

Textul de mai jos – ca și altele în care voi scrie despre spectacolele din străinătate – nu sunt recomandări să mergeți la acel spectacol. Exceptând cazul în care plecați în Polonia, ca să-l vedeți acolo, la el acasă, e imposibil să-l vedeți la Sibiu datorită cronicii, având în vedere că în festival se joacă de două ori, iar a doua reprezentație e în ziua în care apare cronica. Așa că, începând de azi, voi scrie cel mult niște texte scurte, un fel de cronică-reportaj, cu unicul scop de a vă da starea de spectator pe care eu, F.R.T., am avut-o în acea zi, în acea sală de teatru. Sper, în felul ăsta, să vă transmit cât pot de bine cheful de teatru, în acest festival în care e imposibil să nu găsiți ceva ce nu ați mai văzut / trăit / simțit pe pielea voastră până acum.

Armina, frumoasa mea soră

Nu știu câți dintre voi ați auzit vreodată de genocidul din Asia Mică (1914 – 1922), coordonat de Imperiul Otoman împotriva minorităților etnice. Poate că, la fel ca mine, veți intra pe Wikipedia ca să aflați despre ce e vorba. Cert este că dacă nu știți nimic, sunteți un european autentic. Un bun occidental și, deci, spectatorul ideal pentru Armina, frumoasa mea soră: un spectator ignorant în mod involuntar, născut în cultura europeană a „ochelarilor de cal” și în curentul de orientare obligatorie către vest și de tăcere confortabilă în legătură cu ceea ce se întâmplă în est. Spectacolul este, în esența lui, un semnal de alarmă în acest sens. Aduce pe scenă frânturi din trauma suferită de armenii creștini, în perioada exterminării și ridică, la nivel de parabolă, fără granițe și repere temporale, durerea umană în cel mai intim sens al ei.

E greu să vă imaginați cum arată scenele din Armina…, nici măcar dacă ați văzut exemple cât de cât similare de teatru pe motive ritualice – iar cele mai apropiate titluri românești ar fi O trilogie antică, al lui Andrei Șerban, sau Danaidele al lui Silviu Purcărete. Și nici măcar cele mai bune instantanee foto n-ar putea să vă comunice „temperatura” fantastic de înaltă a spațiului scenic, construit printr-un amestec de muzică sacrală arhaică (performată live din voce și clopote), frânturi de situații ilustrate simbolic și decoruri care încontinuu cad, se desfac, se rup, se realcătuiesc, sugerând biserică, spital, uliță. Așa că cel mai bine ar trebui să vă imaginați o combinație de liturghie, șantier și dans contemporan, în care stihirile bisericești devin cântece de plângere a tot ceea ce se petrece pe scenă: sugestii de situație foarte precis jucate, foarte atent accentuate prin fâșii de lumină care taie în bezna scenei și pun în evidență, constant, victima și călăul. Întocmai ca în teatrul cruzimii, așa-zis ritualic, anistoric, non-psihologic, de intensitate carnală pe care îl visa Antonin Artaud acum un secol, Armina… produce șoc vizual, sonor, fizic. Scena, personajele și obiectele sunt în permanență lovite, trântite, mișcate, creând muzică din gălăgie și asigurând dinamismul agresiunii. Certitudinea violenței.

Armina… – ca ofertă de teatru senzual, crud, afectiv, obiectual, ca ofertă de teatru care, fiind evocator-ritualic, exclude orice cădere în derizoriu – poate fi un mic model pentru teatrul românesc. Spun „mic” ca să nu supăr, deoarece, ca unii care preferă textele mari, având impresia că și montarea lor va fi automat mare, mulți regizori români ar putea coborî urechea la ceea ce conține un astfel de teatru golit de vorbe, dar umplut cu intensități umane: fond folcloric de sonorități și motive estetice arhaice (pe care noi, românii, îl avem din plin în fiecare colț de țară), traume naționale (ne-am putea, oare, lăuda cu o istorie pașnică?) și orientarea spre trecut (virtute fundamentală a românului). Dacă cumva visez cai verzi pe pereți, trageți-mă voi de mânecă.

Titlu original: Armine, Sister
Regie: Jarosław Fret
Dramaturgie: Jarosław Fret
Scenografie: Maciej Mądry, Krzysztof Nawój, Paweł Nowak, Bartosz Radziszewski, Andrzej Walada
Muzică: Jarosław Fret
Distribuție (parțial): Davit Baroyan, Ditte Berkeley
Producție: Teatr ZAR, Polonia
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Karol Karek

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2016