Vă scriu de la fereastra unei clădiri înalte (de unde se vede tot Sibiul) și de pe un scaun care scârțâie. A trecut o zi de când sunt în Sibiu, la Astra Film Festival și încă n-am reușit să intru în „starea de festival”. Știu, ați auzit des expresia, eu însumi m-am săturat de ea și, poate, în capul multora și-a cam pierdut sensul. Dar prefer să cred că orice festival, bun-rău, are aerul lui, mai mult sau mai puțin respirabil, mai dens sau mai sec, mai bine răspândit sau mai împrăștiat, pe care întotdeauna e interesant să-l tragi în piept. La Astra, știu exact ce aer tre’ să fie, ca să îmi dau seama că sunt aici. Și abia aștept să-l respir, să nu uit experiența asta și să vă conving și pe voi s-o faceți.
Astra Film – acest festival de film documentar la care vin pentru a treia oară și pe care încep să îl înțeleg pe bucăți, an de an câte puțin – numără 22 de ediții. Dar, în ciuda faptului că pare genul de eveniment intimidant, care impune respect prin simpla pomenire a vechimii și cifrelor (un număr record de 1.500 de filme, 90 de țări înscrise, 4 secțiuni competiționale, 130 de titluri în concurs), Astra e festivalul de film care la fel de bine poate fi înțeles dacă vedeți un singur film din program. Nu contează care, din ce categorie, din ce țară, etc. Nefiind ficțiune, ci exclusiv documentare despre viață, în aproape toate formele ei contemporane, filmele din Astra te aduc cu picioarele pe pământ într-un mod cum nu vă puteți închipui. Puteți să fi văzut trei TIFF-uri, înainte de Astra: în clipa în care ți se arată o poveste zdruncinător de dramatică, iar tu știi că e reală și că oamenii ăia de pe ecran încă suferă, as we speak, te resetezi, te repoziționezi. Râzi, te simți bine, te distrezi, dar știi că dincolo de ecran sunt realități greu de neglijat, în special în contextul din ce în ce mai sofisticat și cu consecințe, pe care toți îl trăim azi.
Metafora cu clădirea înaltă și cu scaunul care scârțâie nu e la întâmplare. Astra Film, din punctul multora de vedere, este un eveniment care, indiferent de bugetul său, se menține sus prin calitatea selecției. E un fel de „altitudine a abordării” cinema-ului documentar internațional, iar acest lucru îl exprim cu riscul de a părea bombastic. Dar e un aspect pe care îl respect la modul subiectiv, strict prin prisma experienței mele de vizionare din ultimii trei ani. Vizionare care bifează zeci de filme, între care puține, nesemnificativ de puține păreau să nu-și aibă locul în program.
Cât despre scârțâit, sunt de părere că Astra va avea întotdeauna o slăbiciune, pe care eu, unul, am simțit-o din prima zi în care am ajuns la festival, în octombrie 2013: nepotrivita asumare a propriului statut. Cineva, cumva greșește aici. Nu auzim pe cât trebuie de Astra Film, nu are defel greutatea unui eveniment de calibrul lui, nu trece granițele Sibiului. Și, credeți-mă, nu mă refer la notorietatea lui printre cineaștii lumii, ci la notorietatea lui printre românii României. Spuneți-mi voi câți cinefili români știu că la Sibiu există, grație festivalului Astra Film, una dintre cele mai ample biblioteci media de cinematografie non-ficțională din Europa. Spuneți-mi câți dintre voi aveați habar că Astra Film, ca festival a cărui primă ediție a fost făcută cu banii primiți pe două căruțe de cartofi (nu e glumă), deține câteva superlative în România. Adică e primul și cel mai longeviv festival internațional de film documentar; primul festival cu sesiuni de Q&A; primul festival cu site; primul festival cu filme în streaming online; primul festival cu caravane de film pentru proiecții în spații neconvenționale. În loc să auzim de Astra, auzim, în schimb, despre alte nimicuri cu titlu de festival și campanie culturală, gros bugetate și subtil redirecționate înspre… „altceva”, cu scop exclusiv politic. În fine.
Una-alta despre deschiderea oficială
Despre deschidere nu vă povestesc, fiindcă nu obișnuiesc să descriu nici cât de gros era covorul roșu, nici câte blițuri a încasat vedeta X. Și nu suport să vorbesc nici despre discursurile „de musai” ale edililor, care brusc capătă o așa dragoste de cultură, încât ies din sală în secunda în care se face întuneric.
Mi-a plăcut, în schimb, ideea organizatorilor de a deschide Astra Film cu un spectacol de teatru-documentar, Double Bind, produs de Teatrul Național Târgu Mureș. E rezultatul unui atelier teatral, condus de Alina Nelega și Kincses Réka, la care au îndrăznit să ia parte 11 actori. Spun „îndrăznit” pentru că spectacolul, jucat de actori români și maghiari, țintește o temă sensibilă atât pentru ei, cât și pentru cei ce stau în sală: conviețuirea etniilor în aceeași comunitate, conviețuire privită ca acceptare, toleranță, intoleranță, ură. Un răzvrătit, o indiferentă, un naiv, un xenofob paranoic, o rezonabilă, un împăciuitor, un patriotard – sunt tipurile sociale de azi, că ne place sau nu. Ei bine, spectacolul le multiplică în tot felul de personaje, care repetă una și aceeași situație conflictuală: „noi și ei”, „noi, primii în Ardeal, ei după noi”. E o zeamă de clișee naționaliste, atât românești, cât și ungurești, pe care ritmul accelerat al spectacolului le scoate la iveală unul după altul, stârnind un amestec de râs amar și râs ironic. De la discursul fals, cu fraze frumoase, al maghiarilor care simulează negocierea, la discursul stupid, generalizant al românilor care se hrănesc spiritualicește din statui cu Avram Iancu, spectacolul îi aruncă pe toți în aceeași oală de caraghioși. Din acest punct de vedere, spectacolul e safe, adică nu riscă declanșarea unor atitudini bătăioase interetnice. Căutați acest spectacol la Târgu Mureș. E util, intens, e frumos actoricește, cumva pe linia mult mai tensionatului 20/20, al Gianinei Cărbunariu, produs tot la Târgu Mureș.
Credite foto: Dragoș Dumitru
