Continuăm, astăzi, ceea ce acum câteva zile părea un demers ciudat, adică discuția-pastilă despre excesele spectatorului și vorbim, mai jos, despre încă un vechi „beteșug” din capul spectatorului: SCEPTICISMUL. Din păcate, în comparație cu frica despre care era relativ ușor să vorbim înainte, scepticismul e un blocaj mult mai greu de diagnosticat și, deci, de

Începând de azi, (îndrăznesc să) scriu despre excese. Excesele noastre, ca spectatori de teatru, excese pe care le știm sau nu; excese, exagerări, depășiri de limită, adică tot ce e derapaj în procesul receptării spectacolului, când suntem la teatru. Vom vorbi despre frică, scepticism, orgoliu, superficialitate și snobim și mă includ, firește, pe „lista neagră”

Presupun că toți, cei care am fost la teatru măcar de câteva ori în viață, avem un fel al nostru de a ne da seama când spectacolul e valoros sau nu. Bun sau prost, mișto sau nasol, alegeți voi terminologia. În ce mă privește, am propriile semnale cu privire la calitate și eșec, iar dacă

În lumea asta tot mai internetizată, mai youtubată, mai străină de citit și, firește, de scris, a scrie despre teatru pare o extravaganță de secol XIX. O chestie cu pană și călimară. Și, totuși, chiar dacă nu se vede cu ochiul liber, sunt mulți care scriu. De fapt, vorba unui prieten, sunt mai mulți care

Teatrul, ca lume a talentului, a pasiunii, e și o lume a titulaturilor spuse, uneori, la nervi și cu voce tare. „Sunt actor, pricepi?”, „sunt dramaturg jucat”, „sunt critic și scriu în revista aia de la București” sau, cea mai gravă, „EU sunt regizorul și de mine ascultați”. Ar mai fi una singură, dar care

La teatru se suferă. Și pe scenă, și în sală. Diferența e că atunci când cei din sală suferă mai mult decât cei de pe scenă, la mijloc se află un bilet cumpărat, un timp pierdut și mulți nervi storși. Da, azi vorbim despre soluțiile – puține, ce-i drept – pe care spectatorii le au