Încercând să dau un titlu articolului de mai jos, în care veți găsi o listă de „zece legi” ale spectatorului de teatru, îmi ieșeau tot felul de formulări umflate, oficioase, de parcă eu aș fi dat gaura în cașcaval. În plus, voiam să folosesc termenii „receptare” și „decalog”, pentru că, într-un fel, aveam chef să
Șureanu, 2013. Eram la teleschi, cu un elev pe care îl pregăteam să urce pentru prima oară cu înspăimântătoarea instalație, când, dintr-o dată, o mână mă bate pe umăr. Îmi întorc capul. O doamnă.-„Nu vă supărați, cât e ora?”– „70 lei”, zic.– „Nu-nu, cât e ceasul?”– „Mă iertați… Doișpe jumate…”Iată, dragi prieteni, una din multele
Niște lupi, lângă iaz. Un munte încă alb, în iunie. O poiană prin care n-a călcat, vreodată, picior de om. Șureanu e unul din acele spații în care starea de geneză a Pământului a rămas intactă. Ca și când, dintr-o dată, v-ați trezi în primul capitol al Facerii, cu câteva zile înainte de crearea omului.
Iernile bune, la Șureanu, încep toamna și se sfârșesc vara. Ninsorile care cad în octombrie și care albesc munții, urmând să se topească prin mai, confirmă că, aici, există o Siberie în versiune românească. Ger, viscol impenetrabil, țurțuri-gigant și un cer cu stele ca-n cărțile de colorat – sunt manifestarea zilnică a iernii în Șureanu,
Oașa e, fără nici un dubiu, cel mai sonor nume din Șureanu. Poate pentru că e pe malul lacului cu același nume, a cărui întindere izbitor de frumoasă, oceanică, e vecină cu Transalpina, poate pentru că mănăstirea a devenit pur și simplu un punct de referință pentru românii care caută mănăstiri. Cert e că, înainte
