Săptămâna trecută vă scriam despre un Sebeș turistic care, de poluare și griji zilnice, aproape că nu se vede deloc. Cel puțin nu prin ochii localnicilor. Ar trebui, dacă vreți să-l vedeți, să se întâmple unul din două lucruri. Unu, fie să fiți turiști și să priviți orașul strict prin prisma celor câtorva spații turistice
Ați văzut vreodată postările alea de pe Facebook, gen „nu ești născut în anii ’80 dacă nu umblai cu cheie la gât” ? Cam din aceeași categorie de memorie afectivă, colectivă, intenționat amuzantă și eficient amuzantă face parte și spectacolul lui Cristian Ban, Ai mei erau super!. Aceeași întoarcere pozitivă înspre trecut, aceeași scormonire după
Teatrul, atunci când nu e bine făcut, enervează, plictisește, provoacă pufăituri. Ca să nu mai spun de calculele pe care plătitorul de bilet și le face în cap („hm, 20 lei e o pizza în centru…”) din secunda în care s-a decis, după multe șanse date spectacolului, că spectacolul e dezamăgitor în mod definitiv. Practic,
De multe zile încerc să scriu despre Festivalul Național de Teatru, care s-a încheiat de curând. Dar nu m-am putut aduna deloc. N-am putut scrie un rând. La început, de neputință și șoc pentru tinerii ăia arși. Dup-aia, de nervi, de chef de ieșit în stradă și de urlat, fără să-mi pese că, poate, fix
