Venind dinspre un București gălăgios (cu semafoare care durează puțin și cu șoferi care, dacă nu treci iute pe zebră, te claxonează) și sosind într-un Cluj moale, dar tot mai fancy & artsy & exclusivist (șmecher, pe scurt), pot să zic că saltul e uriaș. Mental, adaptarea urgentă de la Bucureşti la Ardeal e un
E suficient ca, într-un festival de film, să fie în program titluri care conțin termenii „sex”, „naked”, „pleasure”, ca să se umple sala de lume. Toți își închipuie un singur lucru – ceva cu sau despre sex – și, brusc, festivalul are un nemăsurat succes. Filmele, chiar dacă sunt de artă, încep să sune bine,
A patra zi de Astra Film a fost, pentru mine, în roșu, galben și albastru. Trei filme, toate românești, mi-au umplut programul zilei de joi, 8 octombrie, iar fiecare dintre ele pot să spun că a „venit” cu realități complet diferite între ele. Una acidă, una intens umană și cu riduri pe frunte, alta cu
Când un film durează o oră și jumătate, iar discuțiile de după, cu regizorul, încă o oră, e clar că ceva nu e în regulă acolo. Nu neapărat cu filmul, ci cu subiectul. Ieri, aproape o oră a durat șirul de întrebări și răspunsuri („Q&A”, pe românește), de după proiecția documentarului The Érpatak Model. Dar
Întotdeauna după ce ajung la un festival, în alt oraș, prietenii de acasă încep să mă întrebe „cum e”. E întrebarea standard, care, într-un fel, mă obligă să răspund standard: „ce să zic, e OK”, deși atâtea nuanțe încap în acest sărăcăcios OK, încât parcă nu există un răspuns mai prost. În legătură cu Astra
În decembrie ’89, călugăriţele de la Rîmeţ n-aveau nici televizor, nici radio. Rupte de lume în sensul complet al cuvântului, cum destul de rar vezi azi în spaţiile monahale româneşti, maicile din mănăstirea de secol XIV erau, în 1989, prea departe de zgomotul lumii, ca să-l poată auzi. Nu ştiau că ţara trece dintr-o eră