Soția mea schiază. De un an. Dar schiază bine, elegant, intens, stilat. Aproape perfect, de fapt. Am pus-o pe schiuri în ziua de 5 decembrie 2015, iar după o lună cobora în carving și în contraderapaj cu punctare. După încă vreo două săptămâni, îi învăța, deja, pe alții să schieze, iar după încă o lună
Despre dans nu se poate scrie, cum se scrie despre teatru. Nici teatrul n-ar trebui să suporte acele lungi, comuniste relatări de după spectacol, tip dare de seamă pe modelul „pe scenă s-a întâmplat asta și aia”, fiindcă scena, oricâtă poveste ar conține, nu e decât un spațiu de coduri și mesaje, peste care domină
Ieșind dintr-un festival de film documentar (Astra Film), petrecut într-un liniștit și intim Sibiu, și intrând într-unul de teatru (FNT), într-un București unde doar în camera de hotel mai găsești liniște (asta dacă închizi bine geamurile), e ca și când sari dintr-un tren în altul. Pe de o parte, pentru diferența de stare între cele
de Simona Tileagă Când eram pe clasa a I-a, mi-a spus odată un băiat (și l-am crezut, pentru că mi-a spus-o cu ochii mari, aproape speriat) că în America nu sunt muște. Era demult, după Revoluție. Cum naiba să nu-l crezi? Îmi imaginam o Americă perfectă, în țiplă, fără insecte și praf, ca în revista
Când spui „țigan”, spui multe. Cuvântul ăsta, pe care până la urmă e legal să-l folosești, conține o listă lungă de aspecte ultra-contradictorii, din care eu, unul, n-aș exclude sărăcia, tradiția, bișnița, cerceșetorii, râurile de bani, manelele, schilozii, puturoșenia, discriminarea, frica, mirosul, câinii care latră la ei, talentul, hoțiile, folclorul, săbiile, vrăjitoarele, palatele. Iertați-mi enumerarea
Filmele de mai jos sunt ambele din categoria „Encounters”. Adică întâlniri, în acel sens larg, prin care înțelegem momentul în care un popor se apropie de altul și ia decizia să-l accepte sau nu. Iar în vremurile de azi, poate mai mult decât acum câteva decenii, chestiunea deschiderii brațelor pentru străini este mai actuală, mai
An de an, în aceeași perioadă (vară-toamnă), umblu prin festivaluri. Cei de acasă știu asta, sunt obișnuiți să fiu plecat, deși nu le place și, cu un aer trist, își încearcă norocul în fiecare an: „când gați odată cu astea?” Răspunsul e nasol: nu știu, fiindcă nu pot fără. Și vă mai zic ceva. Dependența