Diseară plec spre București, la festivalul Les Films de Cannes a Bucarest. Dar, ca unul căruia îi plac prescurtările (fiindcă întotdeauna o prescurtare sună mai lejer, mai de gașcă, mai chill decât versiunea integrală), eu le spun tuturor că „merg la Cannes”, în loc să zic, așa cum ar trebui, că „merg la Les Films de Cannes a Bucarest, un festival din București, undeva pe Magheru”. Știu că nu e frumos, dar what the hell… Îmi place prea mult acea clipă în care cel care mă întreabă unde mă duc crede, chiar și pentru o secundă, că plec la Cannes. Omul cască ochii, îmi strânge mâna, pufăie admirativ și din „bravo, omule” nu mă mai scoate. Eh, cum să ratezi așa ceva?
Că, imediat apoi, omul se desumflă când aude că e vorba de Magheru, e altă discuție. Din păcate, vorbim despre atitudinea omului care, de departe, laudă ceea ce se poate numi, vag, „filmul de artă”. Dar, în realitate, e același om care te refuză pe loc când îl chemi la un film de frații Dardenne. Sunt, însă, optimist că această atitudine se va regla, treptat, atâta timp cât cei care asociază cinema-ul strict cu punga de popcorn și cu ochelarii 3D vor pricepe, cândva, cumva, în urma unor ultra-agresive mesaje PR în favoarea poveștii în filmul de artă, că filmul de artă nu e o sperietoare. Decât rar, dar asta o ținem pentru noi… În fine. Nu sper acum la miracole; nu pot vedea în acest „Cannes de București” o șansă unică pentru publicul de mall de a păși cu stoicism dinspre cinema-ul de consum, către cinema-ul ca artă. Gusturile sunt haotice, vagi, greu de urnit și de corectat.
Cât despre vizibilitatea lui, Les Films de Cannes a Bucarest – care are loc în trei săli de film din cele aproape 100 câte are capitala –, e realmente înghițit de un București în care, chiar dacă au loc 10 festivaluri simultan sau nici unul, e cam la fel. Agitația și aglomerările sunt aceleași, la același sonor și aceeași temperatură. Spre deosebire de TIFF, de Comedy Cluj sau de Astra Film din Sibiu, Cannes-ul Bucureștiului nu e vizibil pe bulevarde, ca vibe de festival și efervescență de oameni cu ecusoane, care zâmbesc turistic. Cannes-ul de București, ca puls de festival, e în foaierele de la Cinema „Studio”, de la „Elvira Popescu” și de la Cinema PRO. Trei insulițe de mică efervescență, în care oferta de poveste, temă, mesaj, stilistică a festivalului „nu va cădea în vată”, cum se zice. Adică ultimul lucru pe care îl poate genera, în public, e indiferența. Sau sentimentul că așa ceva vezi oriunde și că te poți întoarce acasă ca și când n-ai fi fost la cinema.
Dar, pentru cei care știu ce înseamnă Les Films de Cannes și așteaptă să înceapă, toate teoriile astea nu contează nici cât negru sub unghie. Scopul lor în viață, între 23-29 octombrie 2015, cât durează această ediție a VI-a, e să vadă cât mai multe filme, să prindă cât mai multe dezbateri pe film, să vadă vedetele, să fie primii în sală și să plece ultimii. Dacă-i întrebi de ce, vor începe să citeze din clasici. Sau, probabil, îți arată caietul-program, plin de cele mai premiate & discutate titluri de la Cannes 2015. Pe bună dreptate, de fapt: festivalul oferă, în România, o concentrație unică de provocări cinematografice la nivel înalt, pe care, dacă ai vrea să-l egalezi, ar însemna să primești acasă toate copiile filmelor de la Cannes și să le vezi în șapte zile, cu Mungiu pe un fotoliu și cu Gaspar Noé pe altul. Cum, însă, astfel de „avioane” nu există, ar trebui să aștepți filmele până ce rulează în cinema, ceea ce înseamnă, din păcate, evitarea unei săptămâni intense de cinema.
Cei cu care în fiecare an mă văd la Les Films de Cannes vor fi din nou acolo, știu asta. Aceleași fețe, aceleași habitudini de festival și aceleași începuturi de conversație, înainte de proiecții. Cei care, în schimb, n-au auzit de Cannes-ul Bucureștiului, ar trebui să știe că e un festival care poate comite „convertiri” cinefilice. Nu vă mirați, să zicem, dacă la finalul celor șapte zile caietul-program, ăla lucios și frumos, o să fie ferfeniță de la răsfoit și încercuit cu pixul.
Programul festivalului, aici.
