Nu știu dacă Afrim e conștient, nu știu dacă ar vrea să fie conștient, dar drăcoveniile au devenit categorie estetică în teatrul românesc, datorită lui. O spun fără nici o ironie iar ca argument am aproape orice titlu afrimian care îmi vine în minte, de la Kinky ZoOne, Trei surori, Povestiri din nebunia (noastră) cea de toate zilele și Lucia patinează, la Herr Paul și Mai întâi te naști. Spectacole foarte vechi și vechi, dar pe care le pomenesc aproape în fiecare cronică nouă despre Afrim, pentru că e greu să-ți placă un spectacol de-al lui fără să fi văzut deja câteva și să înțelegi ața care le leagă pe toate: o neastâmpărată estetică a scrântelii, a prostiei, a frustrării, a golului, a exorcizării prin teatru. Sigur, un regizor „cuminte și normal” s-ar supăra pentru așa caracterizări. Dar Afrim e nebun, din punct de vedere artistic și își asumă țicneala de a se juca exclusiv cu hiperbole, ilustrând gălăgios o lume care, din normală ce era, a devenit aberantă, grav bolnavă.
Castingul dracului, de la Târgu Mureș, e un fel de vârf de lance pe această linie de marcare a tot ce e mai urât în om, motiv pentru care trebuie văzut de către oricine e curios să vadă cum e cu teatrul lui Afrim. Povestea e așa: un grangur din Secuime dă un mare party de ziua băiețelului său, ocazie cu care organizează un casting pentru a desemna cel mai bun artist, care să-l facă fericit pe copil. Cu pistol la piept și mulți bani la purtător, tatăl desemnează juriul și pune la bătaie o sumă frumușică pentru viitorul câștigător.
Dar la concurs – un fel de X-Factor al periferiei din Secuime – dau năvală cele mai ciudate arătări în materie de spectacol. Un șobolan (care pentru performanțe coregrafice e introdus direct în juriu); un fost star porno; o regină a frumuseții maghiare, înnebunită după clasamente; o cântăreață cu glas sugrumat; un travestit exclus din concursuri miss fiindcă e bărbat; o Sharon Stone Wannabe; un Nosferatu cu mască de microbi pe gură, etc. Pe scurt, toată floarea cea vestită a unei periferii duse cu pluta. E o lume mică cu visuri mari, fascinată până la nevroză de canoanele de frumusețe din reclame TV, o lume bădărană în care suplinitoarele de școală generală își pierd mințile vrând să fie glamorous. Curățenia umană, ilustrată de copilașul cu păr blond, pare să fie ultimul avanpost al unei lumi normale, asaltată din toate părțile de prostie și urâțenie, de goană după non-valoare. De aceea, Castingul dracului e doar un semnal de alarmă – exagerat, bineînțeles – pentru direcția în care mergem, dacă reperele noastre în viață continuă să fie TV-ul, publicitatea, banul, imaginea.
Afrim topește toate astea într-un slapstick comedy muzical, plin de haz, cu accente horror, vulgar până la cer, cu citate din cinema și show-biz, jucat ireproșabil de actorii Companiei „Tompa Miklós”. De fapt o să te simți vinovat că râzi la așa grețoșenii, dar, nu uita, Radu Afrim nu face decât să confirme că teatrul e o supremă formă de îndrăcire a umanului, ca să parafrazăm Chestionarul Dabija din ’93. Din nou, la Afrim, limbajul verbal e doldora de formulări lexicale trăznite, care dau exact măsura deviațiilor. Și care, da, te fac să pufnești în râs și la spectacol, și după, când îți tot amintești câte o replică. Nu lipsește muzica (Vlaicu Golcea), potrivită pe specificul bizar al scenelor, nici dansul (coregrafia e semnată de Andreea Gavriliu, nume cunoscut în teatru în primul rând ca actriță), alertă și cu accente orgiastice, iar decorurile (Bartha József) sugerează un capăt de lume prăfuit, la rândul său un mare Wannabe în raport cu „lumea bună”.
Nu mă regăsesc în of-ul sătul al unora care văd în spectacolele lui Afrim „aceeași Mărie, cu altă pălărie”. Woody Allen face de 50 ani același tip de cinema. Și-i iese. Pe Oscaruri, chiar. Cred în nevoia personală, auctorială, de a repeta mesajul în câte forme vrei, cât timp fiecare formă e bine alcătuită și denotă o stilistică. În cazul lui Radu Afrim – o stilistică de teatru retreatralizat, continuare fermă a fenomenului de reteatralizare de după 1990. Dar, trebuie s-o spun, Castingul dracului nu e cel mai bun spectacol al lui Radu Afrim. E puternic ca feeling și mesaj, e compact ca estetică și mai ales ca actorie, dar i s-ar putea reproșa – și sunt tentat s-o fac și eu – prea multă joacă de-a urâtul. E un exces de căutare a insolitului teatral, care se (te) poate îndepărta de poveste, rămânând la nivel de strâmbătură, de mic bâlci. Totuși, spectacolul are suficient ritm pentru a ieși rapid din derizoriul scenic și doar de câteva ori te supără prin prosteală în exces. În concluzie, făcând abstracție de minusuri, recomand Radu Afrim.
Regie și dramaturgie: Radu Afrim
Scenografie: Bartha József
Distribuție (parțial): Ciugulitu Csaba; Galló Ernö
Producție: Teatrul Național Târgu Mureș, Compania „Tompa Miklós”
Vizionare: octombrie 2014, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Rab Zoltán (portrait); Adi Bulboacă (landscape)
