Un nou record în Cluj, aseară: 2.500 de oameni congelați în Piața Unirii. Fix în centru. O congelare colectivă, dureroasă, până la oase, dar 100% asumată. A fost prima zi de TIFF, iar deschiderea oficială – adică o oră de discursuri, spectacolașe și prezentări, plus încă două ore de film – a fost un eveniment pe care îl așteptam de prea mult timp ca să cedăm iepurește de frig. TIFF-ul, hai s-o recunoaștem, cultivă această obsesie, acest atașament cvasi-fanatic, pe care eu însumi mi-l asum de 11 ani încoace. E o nebunie așteptată, voluntară, care oțelește trupul și te face să treci niște bariere fizice de foame și frig pe care, în alte împrejurări, nu le-ai trece nici plătit.
Nu intru în detalii despre ce s-a vorbit și arătat pe ecranul ăla mare, gonflabil din Piața Unirii, care e un fel de icon al Clujului. Și al pieței, mai ales. Or mai fi alte ecrane prin lume, dar la TIFF el are un sens aparte. Fără el, ca de altfel fără multe alte spații-simbol de la TIFF (curtea înghesuită de la Casa TIFF, castelul de la Bonțida, etc.), festivalul ar fi pur și simplu incomplet. Dar să revenim. N-o să intru în detalii, o să zic un singur lucru, care sper să vă convingă ca măcar de azi să vă faceți planuri de filme, la TIFF 2015: sunt peste 220 de filme în program, majoritatea premiate la festivaluri din toată lumea. Filme unice ca mesaj, ca stil, ca temperatură, unele devastatoare ca dramatism, altele ca umor; filme de cinema, nu de consum, cu povești de negăsit în uzinele Hollywood sau pe posturile noastre obscure de TV; filme pe care nu aveți șansa să le vedeți altcândva și care vă rămân pe retină mult timp după ce s-a încheiat festivalul. Chiar dacă n-o să recunoașteți asta.
Povești trăsnite / Relatos Salvajes / Wild Tales
Proiectat în deschiderea oficială. Mi-a plăcut, am râs în hohote și vi l-aș povesti cap-coadă, dar ăsta e un impuls care îmi vine după ce beau trei beri și uit toată deontologia criticii de film. Nu vi-l povestesc, dar vă asigur că merită să dați banii pe bilet. Deși durează două ore, pare că durează puțin. E compus din șase povești scurte, iar consumarea lor rapidă vă va face să credeți că filmul e pe fast-forward. Ei bine, dacă filmul doar pare să fie așa, vă garantez că ritmul lui chiar e pe fast-forward. Cele șase povești sunt, practic, șase cazuri de dezastru. Toate au în centru câte un om oarecare, curat la suflet, naiv, sperios, cam nătâng de felul lui, prost înțeles de toată lumea, ajuns cu nervii la pământ din cauza nedreptăților din jur. E nevoie de un singur act de nedreptate, pentru ca, dintr-un om banal, personajul fiecărei povești să se transforme într-un erou sadic, într-un justițiar frenetic, paranoic. Chestiunea, însă, este că nu poți să nu-l condamni și, simultan, să nu-i dai dreptate: e eroul anti-erou, care alege să pedepsească pe bună dreptate neregulile lumii, încâlcând la rândul său toate regulile. Povești trăsnite e, într-un fel, varianta hispanică și de-a dreptul sărită de pe fix a lui Falling Down (r. Joel Schumacher), cu același accent pe răul ca atitudine etică, pe relativa discrepanță între bine și rău, între bogat și sărac, între atac și apărare. Râzi cu gura până la urechi, ce-i drept, dar te și frustrează: curajul cretin pe care îl au personajele e curajul pe care noi, cei care ne plângem zilnic de realitate, nu-l avem nici 1%.
În doar 10-15 minute, cât durează fiecare mic story, situațiile escaladează de la firescul lin, la cele mai macabre climax-uri din câte vă puteți închipui. De fapt, nu vă puteți închipui, fiindcă linia scenariului e o surpriză continuă, în dulcele stil clasic al cinema-ului latin. Totul e alert, voluptuos, intens colorat ca replică și ca răsturnare de situații. Acțiunea și dialogul sunt încărcate de devieri narative, de prosteli duse în hiperbolă, dar, aici, ele se află sub control și nu diluează povestea, cum se întâmplă des la un Álex de la Iglesia sau chiar Alejandro Amenábar. Ba chiar aduc umor și, culmea, în interiorul secvențelor de umor, e injectat un dramatism dureros, bine dozat. Echilibrul de structură se află pe absolut fiecare palier al acestui film, cu care tânărul argentinian Damián Szifrón a smuls o nominalizare la Oscar 2015 pentru cel mai bun film străin. De altfel, meritul filmului nu e atât calitatea în sine a textului, a montajului sau a umorului, cât felul în care toate acestea reflectă maturitatea unei cinematografii. A cinematografiei argentiniene și spaniole, corespunzătoare sângelui latin al celor care o fac.
Filmul mai rulează sâmbătă, 30 mai, ora 21.45, la TIFF Campus și luni, 1 iunie, ora 19.30, la Cinema 3 Iulius.
Argentina – Spania, 2014, 122’
Titlu original: Relatos Salvajes / Wild Tales
Regie: Damián Szifrón
Scenariu: Damián Szifrón
Imagine: Javier Julia
Distribuție (parțial): Dario Grandinetti; Maria Marull
Pâine neagră / Pa negre / Black Bread
La rândul său spaniol, la rândul său premiat. Dar nici pe departe la fel de valoros, ba chiar adormitor, în ciuda ritmului alert pe care îl etalează. Nu voi scrie decât puțin despre acest film, care cred că a eșuat acolo unde Povești trăsnite a reușit: în poveste. În timp ce filmul lui Szifrón e o demonstrație de coerență în spunerea poveștii, Pâine neagră este o demonstrație de efecte, de buget și atât. Povestea – aventura unui băiețel în căutarea unui criminal și, totodată, în căutarea unei fantome, aventură devenită drum înspre el însuși, ca identitate sexuală și integrare într-un sistem social putred – rămâne undeva în spatele artificiilor de dramatism, pe care regizorul le aruncă în joc ca să creeze impresie. Accentul cade nu pe logica narațiunii, ci pe efectul de scenă, care e bine construit și bine filmat, dar neinteresant. Totul, în film, e făcut exclusiv ca să ne atragă atenția și să zicem „oau, ce scene!” Dar atât, din păcate. Nici un „oau” profund. Scenariul e stufos, plin de începuturi și de deschideri de situații, cu personaje care apar și complică povestea, lăsând-o așa până când reapar ca să o… dezlege. E inutil de complex, inutil de dramatic. „O complicătură, bă!”, cum ar zice un prieten care, când nu-i place un film, mă trage de mânecă să ieșim din sală…
Filmul mai rulează Duminică, 7 iunie, ora 10.00, la Cinema „Arta”.
Spania, 2010, 108’
Titlu original: Pa negre / Black Bread
Regie: Augustí Villaronga
Scenariu: Augustí Villaronga; Emili Teixidor
Imagine: Antonio Riestra
Distribuție (parțial): Francesc Colomer; Marina Comas
