Nu e bine să lauzi un film / o carte / un spectacol din prima frază de cronică. Nu e „profi”. Dar prefer să încalc regula și să mă asigur că vei vedea, cumva, cândva, Laurence Anyways, pentru că e un film pe care pur și simplu nu ți-l poți scoate din minte. Ca poveste,

După primele secunde, în care am văzut un generic dulceag pe acorduri de pian, eram sigur c-o să văd un romance duios vrednic de Acasă și Kanal D. Dacă nu mai rău, pentru că urmau să intre în acest cadru molatic energica Julia Louis-Dreifuss (da, Elaine din Seinfeld) și durul James Gandolfini (da, șeful mafiei

Să zicem că ai văzut cam tot ce poţi vedea într-o viaţă de om, la cinema. Nu-ți scapă nici o premieră și eşti „la zi” cu toate, că-i thriller, dramă, comedie istorică, eroico-pastorală, gotico-tragico-poetică. Nimic nu-ţi mai poate lua ochii. Poţi intra liniştit cu autosuficiența asta la Doubt, fiindcă e genul de film la care

Cu Jeff Bridges în rolul chitaristului Bad Blake, filmul celor de la Fox Searchlight Pictures a avut, la TIFF 2010, un succes minor. Dar nu aplauzele decid calitatea (mai ales la festivaluri), deci merită văzut din acele raţiuni de gust personal, care te fac să-ţi placă când toţi ceilalţi strâmbă din nas. Crazy Heart are

Satisfacție, în cazul acestui reportaj al lui Adelin Petrișor despre Coreea de Nord, e mult spus. Nu pentru că publicul din sală n-ar fi știut, cel puțin în linii mari, cât de cumplit e locul ăla pe Pământ. Dar simplul fapt că vezi din nou imagini de acolo, indiferent de cine le-a filmat, cu oameni

Filmele din competiție n-au o viață ușoară la TIFF: știm că se bat pentru premii și, din secunda în care se stinge lumina în sală, începem toți să le privim cu ochi mari, exagerat de mari. E o vigilență care n-are legătură cu cinefilia și care face ca, înainte de proiecție, filmele să fie simultan

Dacă într-un șir de scurtmetraje comice e proiectat și Alexandra, al lui Radu Jude, hazul se va opri iar tonul va coborî înspre serios și foarte serios. Aici, suflul dramatic este categoric și îmbracă o poveste simplă, clară, centrată pe loviturile sub centură pe care şi le aruncă doi foşti soţi divorţaţi. La mijloc se

Izolaţi te convinge cam cum arată un film făcut în şase zile, în scenografie reală (Ibiza, nimic mai mult, nimic mai cult), cu buget jignitor de mic (600 de Euro), favorit la Marele Trofeu al TIFF-ului şi preferat al publicului, imediat după proiecţie. Impressive, nu? Doi spanioli, prieteni de-o viaţă. De fapt, acea viaţă pe

Mai în glumă, mai în serios, s-ar putea spune că în cinema-ul recent există două epoci. Una de dinainte și alta de după Veit Helmer. Cine a văzut Tuvalu sau Baikonur (și el prezentat la Comedy Cluj), știe că sunt filme al căror stil e ireductibil. Inimitabil. Oricât ai vrea să refaci atmosfera din ele

Dintre toate locurile în care se muncește greu în România, gândește-te la cele mai reci, mai dezolante. Vei avea ideea generală despre ceea ce înseamnă 8 martie, documentarul lui Alexandru Belc despre muncă, colegi, viață. Despre cum trece o zi de lucru în agenda câtorva românce din patru medii muncitorești. O mină de pe Valea