Despre dans nu se poate scrie, cum se scrie despre teatru. Nici teatrul n-ar trebui să suporte acele lungi, comuniste relatări de după spectacol, tip dare de seamă pe modelul „pe scenă s-a întâmplat asta și aia”, fiindcă scena, oricâtă poveste ar conține, nu e decât un spațiu de coduri și mesaje, peste care domină
Ieșind dintr-un festival de film documentar (Astra Film), petrecut într-un liniștit și intim Sibiu, și intrând într-unul de teatru (FNT), într-un București unde doar în camera de hotel mai găsești liniște (asta dacă închizi bine geamurile), e ca și când sari dintr-un tren în altul. Pe de o parte, pentru diferența de stare între cele
O regizoare din Japonia, cu care am lucrat în 2005, mi-a zis o chestie pe care n-am uitat-o. „Știi, Rareș, cu cât imaginea dintr-un spectacol îţi rămâne mai mult în cap, cu atât spectacolul e mai reuşit. Nu tre’ să o descifrezi imediat. Să zicem că spectatorul are o criză în viaţă când, dintr-odată, îşi
Ca și voi, am în minte un top personal al concurenților de la HOP. Un fel de clasament numai al meu, egoist, subiectiv și secret, care, într-un fel, aș vrea să coincidă cu clasamentul oficial, ca să am senzația aia triumfătoare de „ai văzut că aveam dreptate?” S-ar putea, totuși, ca preferințele mele (deși „preferințe”,
Prima mea amintire cu profesorul de teatru Bács Miklós e din școală, de la niște repetiții cu West Side Story, în timpul cărora el n-avea cum să mă remarce; eram unul dintre studenții de teatrologie care veniseră să asiste, de pe scaun, din umbră. Ca atare, prima lui amintire cu mine, Tileagă, e de când
Cu Lavinia închidem seria celor 29 interviuri pentru Gala HOP. O serie pe care mulți dintre voi ați văzut-o ca simple postări pe Facebook, pe care le-ați citit în 20 de secunde și la care ați dat like într-o secundă. Alții, ca interviuri cu niște actori tineri, de care încă n-ați auzit. M-aș bucura, însă,