Despre dans nu se poate scrie, cum se scrie despre teatru. Nici teatrul n-ar trebui să suporte acele lungi, comuniste relatări de după spectacol, tip dare de seamă pe modelul „pe scenă s-a întâmplat asta și aia”, fiindcă scena, oricâtă poveste ar conține, nu e decât un spațiu de coduri și mesaje, peste care domină
Ieșind dintr-un festival de film documentar (Astra Film), petrecut într-un liniștit și intim Sibiu, și intrând într-unul de teatru (FNT), într-un București unde doar în camera de hotel mai găsești liniște (asta dacă închizi bine geamurile), e ca și când sari dintr-un tren în altul. Pe de o parte, pentru diferența de stare între cele
O regizoare din Japonia, cu care am lucrat în 2005, mi-a zis o chestie pe care n-am uitat-o. „Știi, Rareș, cu cât imaginea dintr-un spectacol îţi rămâne mai mult în cap, cu atât spectacolul e mai reuşit. Nu tre’ să o descifrezi imediat. Să zicem că spectatorul are o criză în viaţă când, dintr-odată, îşi
Ca și voi, am în minte un top personal al concurenților de la HOP. Un fel de clasament numai al meu, egoist, subiectiv și secret, care, într-un fel, aș vrea să coincidă cu clasamentul oficial, ca să am senzația aia triumfătoare de „ai văzut că aveam dreptate?” S-ar putea, totuși, ca preferințele mele (deși „preferințe”,
Rebengiuc, Râlea și Kordonsky sunt nume pentru care sute de oameni ar fi în stare să se înghesuie într-o sală și să suporte lipsa de aer și nădușeala. S-a întâmplat ieri, la spectacolul Marmură al lui Yuri Kordonsky, cu Victor Rebengiuc și Marian Râlea pe scenă. Practic, în mintea tuturor celor pentru care teatrul e