Estetici, stilistici, referințe, alegorii, metafore, registre, criterii, categorii, etc. Un mare bau-bau de chestii care ar putea speria pe oricine și care au devenit, pentru mine cel puțin, în ultimii ani, puținele lucruri care îmi mai trec prin cap când văd teatru. Nu fiindcă asta îmi place să fac; credeți-mă, mi-e dor să văd și
O mare nedreptate care poate fi făcută unui spectacol este, totodată, o nedreptate pe care o comitem toți: datul cu părerea printr-un singur cuvânt. S-o recunoaștem, e mai ușor așa, mai ales în festivaluri, când spectacolele vin unul după altul, fugim de la o sală la alta și n-avem timp de fraze lungi. Și se
Într-un Sibiu cu ploaie, cu frig și cu un cer gri de parcă e noiembrie, străzile sunt goale. Chiar și-n centru. N-ai zice că cineva ar mai avea chef de ieșit. Și, totuși, vă asigur că există aglomerații și există cozi, trebuie doar să știți unde să căutați. În mod miraculos, pe vremea asta bacoviană
Ați văzut vreodată postările alea de pe Facebook, gen „nu ești născut în anii ’80 dacă nu umblai cu cheie la gât” ? Cam din aceeași categorie de memorie afectivă, colectivă, intenționat amuzantă și eficient amuzantă face parte și spectacolul lui Cristian Ban, Ai mei erau super!. Aceeași întoarcere pozitivă înspre trecut, aceeași scormonire după
Teatrul, atunci când nu e bine făcut, enervează, plictisește, provoacă pufăituri. Ca să nu mai spun de calculele pe care plătitorul de bilet și le face în cap („hm, 20 lei e o pizza în centru…”) din secunda în care s-a decis, după multe șanse date spectacolului, că spectacolul e dezamăgitor în mod definitiv. Practic,
De multe zile încerc să scriu despre Festivalul Național de Teatru, care s-a încheiat de curând. Dar nu m-am putut aduna deloc. N-am putut scrie un rând. La început, de neputință și șoc pentru tinerii ăia arși. Dup-aia, de nervi, de chef de ieșit în stradă și de urlat, fără să-mi pese că, poate, fix
Din 2004, de când vin la București pentru Festivalul Național de Teatru, pot să spun că am trăit și am văzut multe pe aici. De pildă: un cutremur pe care nu-l uit până mor (2004); o înmormântare faraonică (Păunescu, 2010); niște alegeri prezidențiale bizare, dure ca mineriadele (2014); niște proteste de stradă care nu se