A patra zi de Astra Film a fost, pentru mine, în roșu, galben și albastru. Trei filme, toate românești, mi-au umplut programul zilei de joi, 8 octombrie, iar fiecare dintre ele pot să spun că a „venit” cu realități complet diferite între ele. Una acidă, una intens umană și cu riduri pe frunte, alta cu râsete și voie bună. Valoric, nu pot să scriu despre nici unul că e „foarte-foarte” – așa cum mă întreba cineva azi, curios să știe ce film ar fi cel mai bun la Astra… –, dar sunt filme care expun bucăți-bucățele din România, așa cum e ea. Iar o astfel de panoramă, dincolo de calitatea uneori discutabilă a documentarelor care o expun, cred că are întotdeauna conținut.
Moartea domnului Lăzărescu – Un making of
Un film despre unul dintre cele mai celebre filme românești se privește cu ochii larg deschiși. Chiar dacă, să zicem, ar fi cel mai banal & sec making of – ceea ce nu e cazul aici –, totuși te duci la film și stai până la capăt, știind că imaginile alea au surprins culisele unui film care urma să fie mare. Erau în sală oameni care, deși nu văzuseră Moartea domnului Lăzărescu, voiau să vadă, în schimb, making of-ul filmului lui Cristi Puiu, doar fiindcă filmul era al lui Cristi Puiu. Nu știu ce au înțeles, necunoscând ce înseamnă tortura lentă, apăsătoare a celor 153 de minute din Moartea domnului Lăzărescu, dar sunt convins că li s-a părut o poveste a naibii de complicată, prin cele 93 de minute ale making of-ului.
Complicată, adică epuizantă. Și nu e ceea ce par a fi fost culisele, ci chiar felul în care au fost. Filmul Andreei Păduraru trece peste introduceri și acomodări, procedând exact ca filmul lui Puiu: sare în „carnea” poveștii, cu amănunte a căror agitație și încruntare te agită și încruntă și pe tine. Din ambulanță, imaginea sare în stradă, apoi în apartament, saloane, holuri de spital, ba chiar și în tomograf. În rest, recuzită peste tot, la un nivel de aglomerare asudată care parcă evocă scenele nocturne din Irréversible. Accentul cade pe emoția echipei, dar e o emoție cu atâtea temperaturi și culori, atâtea fețe și glasuri, încât, ca non-filmmaker, e imposibil ca facerea unui film, de la mufe, la tehnici de filmare, să nu ți se pară zonă de tranșee. Ba chiar și ca filmmaker vei ofta, fie ca respect față de consecvența nebună a celor de pe platou, nevoiți să filmeze noaptea, fie ca înțelegere a fapului că asta e viața de cineast. O viață ne-roz, ne-boemă, făcută din zeci de situații tehnice, pe care uneori le rezolvi cu foarfecă și cu scotch, vorba unui prieten regizor. Nefiind un documentar pe înțelesul tuturor, nefiind nici măcar un documentar pe placul cuiva, ci doar un snapshot de 93 de minute din cele 40 de zile de filmare, making of-ul Andreei (în care la final îl vezi pe regretatul Fiscuteanu stând pe pat, în fund) te face să crezi că Lăzărescu n-a murit.
România, 2009, 93’
Regie: Andreea Păduraru
Imagine: Andreea Păduraru
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu
Efectul Schweighofer
Pentru că locuiesc în Sebeș (playground-ul crunt al celor de la Holzindustrie Schweighofer) și pentru că dau like oricărei pagini de Facebook care apără pădurile țării, eram curios să văd „cu ce vine” documentarul tinerilor Alexandru Iacob și Răzvan Leucea, despre fabrica Schweighofer de la Reci, Covasna. Nu m-a făcut să respir ușurat, sperând că măcar o unghie din corpul monstrului ar fi fost smulsă de acest film. Dar m-am bucurat să văd că sunt tot mai multe voci tinere care înjură, voalat și argumentat, mafia lemnului. Simplu construit, nu ca anchetă, ci ca dare de seamă, filmul oferă alternativ jumătatea plină și cea goală a paharului. Pe de o parte sunt ecologiștii care, în opinia austriecilor, „latră” degeaba. Pe de alta, e primarul din Reci, care a mușcat gălusca iar acum ne crede proști pe toți; preotul reformat din Reci, care, râzându-i mustața, numără pomenile austriecilor; președintele Consiliului Județean Covasna, întruchipare a diplomației cu… dublu înțeles. Din păcate, bugetul mic, sprijinul slab, ușile închise și timpul limitat al regizorilor au făcut ca documentarul să piardă din ochi multe aspecte fierbinți, cum ar fi protestele din Reci și Sebeș, isteria de pe Facebook, actele de violență de la poarta fabricii din Sebeș, filmarea cu camera ascunsă a celor de la Environmental Investigation Agency, furturile flagrante etc. Un documentar „subțire”, ca dezbatere și contraargument, cam pe fugă făcut, probabil, dar perfect intenționat, așadar merită aplauze.
România, 2015, 22’
Regie: Alexandru Iacob; Răzvan Leucea
Imagine: Alexandru Iacob
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu
Cu ochii pe lut
Filme despre ultimii meșteșugari ai României am tot văzut, mai ales la Astra, unde ruralul vechi are, întotdeauna, spațiu bun de expunere. Dar asta nu înseamnă că ne-am plictisit și că nu mai putem fi surprinși. Filmul lui Hadrian Gavriluțiu, de pildă, Cu ochii pe lut, nu plictisește tocmai pentru că știe să pună accentul pe om și abia apoi pe tehnicitatea meșteșugului. Omul e ’nea Mitică, un bătrânel de lângă București, iar meșteșugul lui e olăritul. Face asta de când e pe lume și, probabil, o s-o facă până la capăt, fiind unul dintre ultimii meșteri care mai lucrează în lut, în acea parte a țării. Dincolo, însă, de amănuntele tehnice ale lucrului, care pot fi interesante pentru orice fan National Geographic, e Mitică, om cu patru clase, al cărui limbaj încă arhaic și a cărui gândire fascinant de simplă dau esența filmului. Felul în care omul ăsta își înțelege și analizează lucrul, felul în care îi găsește un rost, felul în care nu există alte sensuri dincolo de sensul unic al vorbelor lui, felul în care îi pune pe copii să lucreze este aur curat pentru noi, cei urbani. Cu greu cred că mai ai chef să pierzi vremea pe Facebook, dacă te afli acolo.
Și, totuși, îmi aduc aminte că s-a râs mult în spatele meu, la film, și puteam să aud și comentariile de mișto rafinat ale tinerilor care găseau „funny” sau „nașpa” felul în care lucra olarul. Credeți-mă, nu idealizez satul românesc, în mod comunisto-pensionăresc, dar raportarea noastră la curățenia gândirii vechi e tot mai pervertită de exercițiul comentariului, de plăcerea mișto-ului. Noi nu prea căutăm decența poveștii, nu ne prea convine conținutul, ne plac mai mult lucrurile de care putem râde. Păcat. În orice caz, dacă povestea și personajul n-au reușit să uimească atât cât ar fi trebuit, poate că imaginea a făcut-o. Cadrele cu lumină blândă, parcă îngăduitoare cu omul, cu atelierul, cu lutul, cu lopata, sunt bine alese astfel încât să arate frumusețea lucrului și, deci, frumusețea efortului. Aici contează mult și sunetul, foarte bine lucrat, care face ca plescăitul mâinilor pe lut și huruitul uneltelor să se audă precis și să dea nivelul de intimitate între om și meșteșug.
România, 2015, 23’
Regie: Hadrian Gavriluțiu
Imagine: Mișu Ionescu
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu
