Alaltăieri, în timp ce eram la cinema și vedeam The Assassin, acest film cumplit de neoccidental și necomercial, știam că nu am prea multe șanse să vă fac să-l vedeți, cândva, în viața asta. În ciuda superlativelor pe care le foloseam. Ieri, însă, când am văzut Chronic, îmi râdeau mustățile, pentru că știam că filmul e pe gustul multora dintre voi și, deci, am șanse să vă conving fără să vă obosesc cu multe fraze. Poate mă înșel și, ca orice om pe care îl apucă entuziasmele, poate am iluzia că toți se bucură ca mine la cinema. Așa că voi lăsa iluziile deoparte și voi fi cât se poate de down-to-earth: Chronic e un film clar, consistent, necesar. Vă va pune pe gânduri.
David (Tim Roth) e un bărbat de 50 de ani, asistent medical, care îi îngrijește pe bolnavi la domiciliu. E tot ceea ce face sau, mai bine zis, e tot ceea ce știe să facă, fiind de un devotament ieșit din comun pentru fiecare pacient pe care îl primește. Lucrurile devin, însă, tot mai complicate – și controversate, din punctul de vedere al familiilor pacienților – în clipa în care David preferă să stea peste program, să preia inclusiv turele colegilor săi, cu unicul scop de a petrece mai multe ore cu pacienții, în intimitate. Între timp, îl vedem pe David cumpărându-și reviste de arhitectură – dacă pacientul e arhitect –, îl vedem spunându-le străinilor că tocmai i-a murit soția – dacă o iubea pe pacienta care i-a murit de curând – și, iată, descoperim un David dependent de viețile celor pe care-i ajută, așa cum și ei sunt dependenți de el. E o relație de nevoie reciprocă, de completare în doi, pe care o putem interpreta în orice sens, ținând cont că filmul păstrează ascunse (sau măcar la nivel de licărire a unor sugestii) posibilele relații nefirești dintre muribunzi și îngrijitorul lor.
Totuși, pe măsură ce povestea avansează, există o anume înclinare a balanței înspre David, ca parțială dezvinovățire, având în vedere că filmul ne arată multe dintre scenele care au loc între el și pacienți, iar aceste scene nu par să aibă nimic suspect. Ceea ce, însă, aduce a perversiune morală e felul în care David împrumută din identitatea celor pe care îi îngrijește, încercând astfel să-și umple o viață personale care, altminteri, e goală, lipsită de gust și de orice brumă de fericire. Deși are o fiică pe care o iubește, și o fostă soție la care încă ține, aceste ființe mai degrabă îi amintesc de un trecut urât, legat de fiul său, care a murit în urma unei boli. Cât despre final, cu toată cu ironia lui exasperant de amară, vă las să-l descoperiți singuri.
Deși trist, ca scene cu muribunzi, pe care mulți dintre noi ni le amintim din propriile familii, Chronic oferă o experiență destul de plăcută la vizionare. Inclusiv dacă vorbim de o a doua vizionare. Iar „plăcutul” vine din faptul că situațiile sunt construite accesibil, cursiv, schematic, cu poziționări simple ale personajelor, unele în raport cu celelalte. Dialogurile sunt minimale, nu se lungesc de dragul frazelor, ci articulează exact ceea ce trebuie pentru a da conținut psihologic. Aproape lipsit de mișcare fizică, fiind filmat în întregime în cadru fix și impunând o vedere interiorizantă asupra personajului, Chronic devine consistent ca dialog psihologic, nerostit, articulat mai mult din gesturi și priviri. Este, deci, multă tăcere în filmul Michel Franco, ceea ce permite o puzderie de supoziții, adâncește relația între personaje și ajută o bună asimilare a semnificațiilor, de către public. Iar jocul aproape mut, mocnit al lui Tim Roth, în rolul lui David – probabil cel mai plin personaj al său de până acum – pară să conțină toată intensitatea de care era nevoie într-o asemenea poveste despre durere.
Are loc, din punctul meu de vedere, cam aceeași construcție psihologică, fără prea multe cuvinte, a omului de dinainte de moarte, cum se întâmplă în sterilul Interiors (1978), al lui Woody Allen, sau în enigmaticul Amour (2012), al lui Haneke. Din acest punct de vedere, Chronic, ca ansamblu de liniști, de dialoguri tăcute, mai intense decât cele spuse cu voce tare, este un film sec și, totuși, viu, sclipind ca discurs despre suferință. Este, probabil, ceea ce i-a atras premiul pentru scenariu, la Cannes 2015. Un film decent, pe care e păcat să îl ratați, mai ales că suntem în plin festival Les Films de Cannes a Bucarest. Și, vă garantez, nici o altă vizionare a unui film premiat la Cannes nu se compară cu vizionarea lui în acest mic dar ardent festival.
Filmul mai rulează la Cinema PRO miercuri, 28 octombrie, ora 20.30.
Mexic – Franța, 2015, 93’
Regie: Michel Franco
Scenariu: Michel Franco
Distribuție (parțial): Tim Roth; Robin Bartlett
Imagine: Yves Cape
Vizionare: în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, 2015, București
Articolul a fost publicat inițial pe www.artactmagazine.ro, octombrie 2015
