Dacă încă nu v-ați prins că filmul românesc e cu vorbe și tăceri, înseamnă că nu erau românești filmele pe care le-ați văzut. Ultimii ani sunt arhiplini de filme-dialog și filme-liniște, de filme-conversație și filme-privire, care prin cuvânt și liniște ecranizează o realitate pe care toți o știm. Pentru noi, ele sunt un fel de filme tip selfie, în care ne regăsim cu toate defectele noastre needitate, cu coșuri și riduri.
E un cinema care emană din plin gustul pentru nuanță și gând al culturii europene, fiind (cum altfel?) problematizant până-n pânzele albe. Sau, ca să dau glas impresiei generale, un cinema „al naibii de serios”. Cu mici excepții de comedii, seci și ele, filmele noastre sunt fără zâmbete, cu final deschis sau suspendat când te aștepți mai puțin, cu povești dure și discuții epuizante despre Dumnezeu sau versurile Mirabelei Dauer.
Un exemplu pentru ceea ce zic mai sus e Comoara, de Corneliu Porumboiu, care tocmai a primit „Un Certain Regard” la Cannes 2015 și Premiul pentru Lungmetraj Românesc, la TIFF 2015. Povestea, în film, e simplă și scurtă. Costi e tatăl-model, calm, care-și petrece serile citind povești băiețelului său. Ar face orice ca familia lui să aibă de toate, de aceea, când vecinul său Adi îi propune să meargă în căutarea unei comori, care cică ar fi îngropată într-o grădină, la țară, Costi e de acord. Caută un specialist pentru detectat metale, sacrifică bani pentru acest plan bizar și începe să vadă în această obscură posibilitate de câștig un mod de a-i oferi fiului său o viață mai bună.
Ce mi-a plăcut mult în Comoara (și ar putea fi un model de poveste-capcană în cinema), e răsturnarea situației datorită caracterelor. Adi, vecinul lui Costi și șeful întregii operațiuni, pare la început un tip decent, la locul lui, de care n-are cum să nu-ți fie milă pentru situația lui gravă, care n-ar putea fi salvată decât de găsirea unui comori. Dar, pe măsură ce comoara nu e de găsit iar specialistul cu detector n-are succes, Adi devine un pain in the ass. Atât pentru Costi, care-i suportă fazele de nerăbdare puerilă, cât mai ales pentru specialist, un tip calm, înțelept, cu care se comportă obraznic. În plus, Costi e cam singurul care face treabă și dă la târnăcop, în timp ce Adi, cu mâinile în buzunar, joacă rolul șefului cu mapă. Din oița blândă, Adi se transformă într-un fudul, care pică de fraier în fața poliției și strică tot. În felul acesta, se schimbă nu doar cursul poveștii, ci și perspectiva ta asupra personajului. N-ai cum să nu-ți dai seama că Adi, de fapt, e unicul vinovat pentru situația lui gravă de acasă, fiind genul de om leneș, cu gură mare, care-și face problemele cu mâna lui. În schimb, Costi e constant în tot ce face și și-ar da și haina de pe el pentru ca lucrurile să fie OK. Tăcut, metodic, cu gândul la copil și cu o inimă mai mare decât pare să aibă, Costi dă de înțeles, prin tăcere, că ar avea un plan ascuns – ceea ce se va și adeveri prin finalul neașteptat al filmului. E o întorsătură care șterge cu buretele tot ceea ce-ți imaginai că e lăcomie și nepricepere în capul personajului, înlocuindu-le cu o generozitate șocantă. E un final puternic, ușor fantastic, care pune iubirea de tată și simplitatea mai presus de orice.
În linii mari, asta e Comoara lui Porumboiu. Povestită, pare antrenantă. Dar, în realitate, cele 89 de minute nu conțin ceea ce v-ați închipui, adică aventură și quest, ci ceea ce Porumboiu ne-a obișnuit să vedem în filmele lui: ocolirea aventurii și anti-quest-ul. Adică un stil de cinema în care, dacă trebuie să existe o scenă în care pică o cafea pe covor, e filmat nu felul în care cade ceașca, ci punga de cafea din dulap, lingurița de zahăr și cârâitul filtrului de cafea… În Comoara, se insistă enorm pe detaliile care pregătesc o potențială acțiune. Și e o insistență care se răsfrânge în lentoarea grozavă cu care înaintează acțiunea, sau mai bine zis, cu care e amânată acțiunea până spre final. Lucrurile se petrec previzibil și static, cu planuri-secvență extrem de lungi, în care-i vedem pe cei trei – Costi, Adi și specialistul – stând cu mâinile în buzunar, așteptând să fie găsită comoara.
Teoretic, această preferință regizorală pentru planuri-secvență – în care nu se întâmplă nimic timp de minute bune – are în spate strategia de a te face să meditezi la ceea ce s-a petrecut deja în film. Sau la ceea ce au zis personajele cu o clipă înainte. E un mod de a face din imagine un acompaniament vizual pentru procesul de analiză al spectatorului. Și, tot teoretic, scopul ar fi de a muta atenția spectatorului de pe imaginea monotonă, pe personaj, astfel încât să te pui în locul lui și să ai percepția lui asupra poveștii (așa cum se întâmplă excelent în Polițist, adjectiv, regizat și scris tot de Porumboiu). Iertați-mi, vă rog, academismele, dar altfel nu pot explica această tradiție a regiei românești de film de a lăsa imaginea să curgă redundant, ca și când ar fi ceva dincolo de ea.
Practic, însă, teoriile dau greș în Comoara. Explicația vine din semiotică: nu există predicație. Adică, pe limba noastră, nu se întâmplă nimic cu lucrurile și personajele din imagini. E o constantă amânare a acțiunii și, în loc să profite că povestea e simplă – teren ideal pentru dialoguri conflictuale – scenaristul Porumboiu preferă să umple povestea de tăceri și dialoguri banale. Dovadă că filmul prinde viață abia în scenele în care Adi se ceartă cu specialistul. Până atunci, nimic. În plus, e decolorată tonalitatea filmului: nici dramatică, nici comică, nici între, nici tensionată.
Eu, unul, am apreciat mai mult imaginea filmului, semnată de Tudor Mircea, care duce camera extrem de lent de la personaj la altul, aproape insesizabil de lent, ca și când ar urma ceva grav. E cam aceeași abordare a cadrului, prin traveling lent, plutit, de tip spectatorial, ca în Din dragoste cu cele mai bune intenții (director de imagine Adrian Silișteanu). Totodată, am apreciat și cadrele în care îi vedem pe Adi și Costi săpând groapa în căutarea comorii – o groapă în formă de mormânt, metaforă amară pentru lăcomia care duce la moarte. Și a, da, am apreciat mult jocul actoricesc rece, aproape robotic al personajelor. Nu e, de altfel, prima oară când regizorul optează pentru această stranietate a personajelor, care-și spun replicile automatic, cu pauze largi, aproape în șoaptă, de parcă fiecare cuvânt ar fi o taină. Repet, însă, toate acestea ar fi avut efect puternic dacă povestea ar fi avansat mai concret. Din păcate, Comoara e încă un caz care confirmă un adevăr usturător: lungmetrajul românesc are de învățat multe de la scurtmetrajul românesc. Ca ritm, ca evoluție narativă, scurtmetrajul e superior. Dovadă că mai vechile Visul lui Liviu și Călătorie la oraș, tot ale lui Porumboiu (dar scurtmetraje) sunt mult mai consistente.
România – Franța, 2015, 89’
Regie: Corneliu Porumboiu
Scenariu: Corneliu Porumboiu
Imagine: Tudor Mircea
Distribuție (parțial): Cuzin Toma; Adrian Purcărescu
