Spectacolele de mai jos (unul de Purcărete, altul de Mălăele) sunt comedii și au ambele același scop: să râdem. Să ne râdem. Să râdem de, să râdem cu, să plecăm acasă mai happy decât am venit la teatru. Diferența e că la primul spectacol abia dacă zâmbești, în cele mai bune faze ale lui, iar la celălalt, oricât ar fi de prostesc și zăpăcit (scuzați, vă rog, acești termeni „academici” de evaluare a unui spectacol), te trezești, uneori, că pufnești în hohote. În timp ce primul vrea să arate că e bun, fin, deep, că atinge și înaltele, și joasele și că e mare, în toate privințele, celălalt fluieră-n degete. Și îi iese.

Cafeneaua

Veneția, veacul al XVIII-lea. Întocmai cum indică titlul, piesa (scrisă în 1750 de Carlo Goldoni) e structurată pe acest spațiu fix, cafeneaua, înăuntrul căreia și în jurul căreia se învârte totul, personaje și povești. Nu știm dacă localul e în centrul orașului sau nu, dar cert este că Goldoni îl potențează ca nucleu vital, fundamental uman, până într-acolo încât iese din granițele Italiei și devine un fel de centru al lumii burgheze, indiferent de limbă. Acolo se întâmplă totul, acolo se încurcă și se descurcă vieți, acolo se adună lumea, de la artistocrați, burghezi și slugi, la străini și autorități, pentru simplul fapt că toți beau cafea. E un punct de întrăiere a destinelor, în care se ciocnesc vicii, înșelătorii, dușmănii, bârfe de duzină, răutăți, infidelități grosolane și moravuri. Între cinstitul Ridolfo, proprietar al cafenelei – un afacerist atât de inimos, încât în breasla negustorilor pare un intrus – și perfidul Don Marzio, napoletan a cărui pasiune e să stârnească certuri, există o prăpastie pe care Goldoni o umple cu o mulțime de situații de amestec între personaje, din care rezultă atât umor spontan, de situație și caracter, cât și autenticitate a conversațiilor.

Purcărete profită de acel amestec și, respectând așezarea sensurilor din piesa lui Goldoni, construiește un spectacol fidel textului de secol XVIII. Dar, cumva, se pierde tocmai ceea ce e valoros în text – vigoarea comicului de situație, și este posibil ca această lipsă vizibilă de energie să li se datoreze actorilor. Fie nu le place să joace textul, fie le place, dar nu reușesc să ducă realismul comic al piesei al nivelul de autenticitate care îți ține ochii treji și urechile atente. Se joacă plat, plictisit, corect, parcă în căutarea efectului comic fixat la repetiții, cu puține intervenții de contrapunct comic (iar aici îi pomenesc pe Călin Chirilă, Ionuț Cornilă și, parțial, pe Teodor Corban). Da, situațiile sunt cursive, au ritm și creștere, de la scenele ridicol-romantice „de balcon”, la dialogurile frustrate între soția disperată Vittoria (Andreea Boboc) și instabilul pierde-vară Eugenio (Ionuț Cornilă) și între fals-puternicul Flaminio (Constantin Pușcașu) și intempestiva Placida (Petronela Grigorescu). Se construiește credibil atât îmbinarea de intrigi, cât și efectul lor în acțiune. Dar mai mult decât un joc cuminte, neasumat actoricește, nu găsim în Cafeneaua lui Purcărete. Oricât ar fi de clasic și oricât ați tânji după teatrul clasic, de altădată, spectacolul „nu se ridică de la sol”. Nu ne face să râdem, poate doar să zâmbim și, atunci când e autentic și profund în situații, să cădem pe gânduri.

În rest, spectacolul e sec; îl privim și atât, sperând ca la fiecare schimb de replici să apară și umor. Și oricât v-ar fi plăcut mai vechiul Moliendo Café, de la Timișoara, cu care Purcărete concentra, în spațiul unei cafenele, o lume de emoții și frustrări, totuși Cafeneaua n-are nici emoție, vrând să aibă, nici comic, vrând să-l atingă, nici măreție scenică, vrând să ne impresioneze cu ea. Nu e decât un fel de comedie aproape serioasă, parcă obligatorie, parcă sub stres actoricesc, care sub nici o formă n-ar trebui să fie un must-see în festival, doar pentru că pe afișe e un nume intimidant de regizor mare. Personal, cred că spectacolul merită văzut doar pentru scenografie – a lui Dragoș Buhagiar –, construită din transparențe, volume false, desene urbane monocolore și umbre, interesant puse în valoare în raport cu dinamica scenelor.

Regie: Silviu Purcărete
Dramaturgie: Carlo Goldoni
Scenografie: Dragoș Buhagiar
Muzica originală: Vasile Șirli
Distribuție (parțial): Teodor Corban; Călin Chirilă
Producție: Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Iași
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Maria Ștefănescu

La Pulce

Având ca sursă o piesă cu titlu similar, din 1907, scrisă de Georges Feydeau, textul scenic gândit de Horațiu Mălăele este exact ceea ce și-a propus să fie: o poveste intenționat „subțire”, nepretențioasă, neîncărcată de profunzimi pe care nu le poate „duce”. O poveste despre moravuri burgheze vechi și noi, coborâte la nivel de grotesc, astfel încât noi, râzând de ele, să ne vedem propriile excese, conform proverbului. Un soț cu probleme de virilitate; o soție care, neștiind asta, crede că e înșelată, inițiind astfel un plan de demascare a soțului „infidel”; un patron de bordel, cu aere de Napoleon; un doctor senil, un servitor aerian, amanți, amante, personaje dereglate și paralele cu realitatea sau, din contră, profund conștiente și profund imorale. Pe scurt, o adunătură de caricaturi.

Nu știu cât de mult vă plac comediile bulevardiere cu motive burlești și manifestări de comedie molierească; nici eu nu m-am declarat, vreodată, fan al acestui gen, care rareori poate depăși calitatea unei… jucărioare. Dar, câtă vreme jucărioara e eficientă în limitele genului ei, atunci tocmai așa ar trebui privită. Și, bineînțeles, savurată. Mi-a plăcut La Pulce nu pentru că e cu Ștefan Bănică, nu pentru că se joacă la Comedie și, deci, musai să fie de râs, ci pentru că și-a asumat onest rolul de amuzament teatral. E o asumare care induce relaxare regizorală și, implicit, actoricească, lucru vizibil în ritmul scenic bine menținut. Se împletesc credibil, pe scenă, forța cu lipsa de forță, accelerările de vorbire și de joc cu tăcerile. Umorul e naiv, aluziv, neprofund în nici o nuanță, dar nici nu cred că ar fi fost potrivit să fie. Răsturnările de situații sunt bine anticipate, bine încărcate emoțional, astfel încât „să cadă” peste public în momentul potrivit. O să vedeți multe șuturi în fund, multe strâmbături și urlete, ca la bâlci; doar bătăile cu frică par să lipsească din acest angrenaj slapstick. O să vedeți unele soluții de umor din Măscăriciul, vechiul spectacol de mega-succes al lui Mălăele (limbajele stâlcite, jocurile de cuvinte, etc.), dar asta nu e neapărat o problemă, cât timp funcționează și aici. Oricum, consider că această piesă e contextul potrivit pentru toate astea, iar ele ar trebui consumate ca atare. Și sunt, pentru că se râde în hohote la atâta zăpăceală scenică. Uneori mai e nevoie și de râsete, fără alte gânduri.

Nu neg faptul că există momente care scad valoarea de ansamblu a jocului. Nu o dată am văzut forțări ale comicului, atunci când nu era cazul, mici tautologii, superficialități inutile și o gălăgie generală uneori scăpată de sub control, încât nu mai știi cine, ce zice. În plus, acele zgomote din culise, false, înregistrate, sunt artificiale și mutilează veridicul situațiilor. Însă miza de divertisment, dusă până la capăt, le face mai ușor de iertat. Și de corectat, pentru viitoare reprezentații.

Regie: Dana Greenfield
Dramaturgie (după Puricele în ureche de Georges Feydeau): Horațiu Mălăele
Decoruri: Lia Manțoc
Costume: Anca Răduță
Muzica originală: Vlaicu Golcea
Distribuție (parțial): Ștefan Bănică; Delia Seceleanu
Producție: Teatrul de Comedie, București
Vizionare: octombrie 2016, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Mihaela Marin