În lista de 29 de interviuri pentru Gala HOP, Adela Bengescu e interviul cu numărul 4. Totuși, vorbim despre o actriță, nu despre un număr. O actriță tânără, putem pune chiar un „foarte” înainte, al cărei entuziasm de a face chestii s-a transformat, în ultimii ani, într-o atitudine cu picioarele pe pământ. Iată, mai jos, câteva răspunsuri care confirmă această atitudine, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Gala HOP din Costinești.
 |
Adela Bengescu, 24 de ani, din București
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2014, clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Treziți-mă, spuneți-mi cine sunt! (colaj de texte din piesele Regele Lear, Hamlet, Romeo și Julieta și Furtuna de William Shakespeare)
Rareș Tileagă: Cine este Adela?
Adela Bengescu: Hmmm, eu sunt Adela. Sunt o fată de 24 de ani. Sunt actriță. Pe mama mea o cheamă Viorica și pe sora mea Laura.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
A. B.: Înainte de facultate, mergeam rar la teatru, și căutam să mă emoționez. Mă simțeam neînțeleasă ca adolescent și la teatru mi se părea că sunt acceptată, că sunt integrată. Teatrul era ceva foarte personal. Acum, teatrul mă depășește, nu mai e doar despre mine; acum sunt de cealată parte, a celor care fac teatru. Acum, teatrul înseamnă și muncă, și responsabilitate. În continuare, însă, cred că teatrul este despre comunicare, despre posibilitatea de a ieși din banal. Știi, în teatru, și banalul capătă un sens pentru mine.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
A. B.: Krzysztof Kieślowski. Filmele lui au marcat începutul pentru mine. Când nici nu dădusem admitere încă.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
A. B.: Nu știu dacă este cel mai amuzant, dar este ce îmi vine în minte acum. Jucam un moment de clovni, cu niște prune, despre care aflăm la final că sunt otrăvite. Dar eu nu știu acest lucru și le mănânc cu poftă. Acest moment l-am jucat de mai multe ori, era în cadrul unui festival stradal. A doua oară, au venit niște copii care îl văzuseră și prima oară, și care strigau disperați „sunt otrăvite, sunt otrăvite, nu mânca!”. Mai joacă după asta! Nu știu, e amuzant?
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
A. B.: Ei sunt acolo, deci contează. Dar e o diferență între a simți publicul și a „trage la public”. Nu vreau să-mi trădez ideea, partenerul, regizorul, doar pentru a fi pe placul publicului. E ceva la care mă gândesc mult în ultima vreme.
R. T.: Crezi în aplauze?
A. B.: Da. Deși se aplaudă mult, în picioare, la orice. Nu știu cât să mă bazez pe aplauze. Cred că un actor simte când aplauzele sunt pe bune. Dar e greu să nu te lași păcălit.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
A. B.: Uneori mi se pare că ce fac acum e mai tare decât ce visam eu, așa, la umbra unui copac…
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
A. B.: Când e bun, are un amestec superb de umor și emoție autentică. E special.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
A. B.: Lipsa de curaj. Foarte greu riscă. Acceptă greu oameni noi, idei noi. Nu e cu adevărat diversitate.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
A. B.: Are importanță, cum să nu. Critica oferă feedback. Îmi place să cred că și critica lucrează împreună cu noi, nu doar desființează sau laudă. Critica e bună când dezvoltă.
R. T.: Ce citești?
A. B.: Vorbe, vorbe, vorbe. Glumesc, citesc de toate, îmi place foarte mult să citesc beletristică. Acum citesc Iris Murdoch, Mașina de iubit, cea sacră și profană.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
A. B.: O mulțime de lucruri, în ultima vreme mă gândesc la situația politică din lume, la Turcia, la Trump vs. Hillary Clinton, la Brexit. Mă gândesc la oamenii dragi mie. Mă gândesc la înghețată, la Vadu, căci e vară. La multe lucruri.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
A. B.: Teatrul pentru mine înseamnă și depășirea fricilor. Mie mi-e frică să intru pe scenă și e inexplicabil, nu știu de ce… Ba da știu, scena te face foarte vulnerabil. Și sunt oameni care te privesc așa vulnerabil. Mi-e frică să nu mă plafonez ca actriță, să joc doar un anumit tip de personaj. Mi-e frică să nu-mi dezvolt o manieră. Mi-e frică să nu mă iau prea în serios.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
A. B.: Păi în afară de teatru…. Să mă plimb și să observ oamenii din autobuz, oamenii care stau la coadă la bancă, oamenii care-și scot copiii în parc. Să vorbesc. Să dansez. Să beau vin. Să intru în apă rece la mare, deși nu-mi place neapărat. Să învăț lucruri noi, cum ar fi să merg cu bicicleta, căci eu nu știu să fac asta.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
A. B.: Pentru mine, expresia în sine are o conotație negativă. Înseamnă să faci orice, să nu ții cont de nimeni pentru a-ți atinge scopul. Înseamnă să lingușești pe cineva pentru ceva.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
A. B.: Oooo, mi-era teamă de această întrebare. Cred că să nu se lase. Dacă își dorește cu adevărat, să muncească și să nu se lase. Să aibă curajul să se exprime. Să își dezvolte spiritul de echipă.
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
A. B.: De film, Mike Leigh. Teatru, poate Thomas Ostermeier, dacă tot mergem departe cu gândul.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
A. B.: Să fiu mulțumită cu ceea fac, să încerc să nu fac compromisuri, să lucrez cu oameni valoroși, iar munca mea să spună ceva unui număr cât mai mare de oameni
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
A. B.: Serios, serios, foarte serios. În anul trei de facultate, mi s-au întâmplat două lucruri care, fără să-mi dau seama m-au schimbat. Am început să lucrez la Bulandra, la Andrei Șerban, și a fost oau, lucram cu Vlad Ivanov, pe care îl admiram, îl știam din 4… 3… 2…, aveam partener de scenă pe doamna Mirela Gorea care-mi fusese profesoară trei ani. Mă gândeam, sunt actriță? Am învățat acolo disciplină, și mai ales responsabilitate – mă gândeam de ce fac, ce vreau să spun, trebuia să mă asum. Al doilea lucru: lucram împreună cu un coleg de la regie, Mihai Alexandru Ion, și cu mulți alți colegi de-ai mei de an, într-o fostă fabrică dezafectată la Armenească. Jucam spectacolul Azilul de noapte, de Gorki. Făceam totul împreună, de la curățenie până la construit decor. Am înființat o companie de teatru, RAMPA. Acolo mi-am dat seama că da, mai mulți oameni care se adună pentru un spectacol pot schimba lucrurile. Nu mai eram în facultate, nu mai eram protejată, așa am început să mă gândesc serios la teatru.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
A. B.: HOP înseamnă în acest moment nebunie, curaj. Participarea la HOP a însemnat depășirea unor frici. Frica de a fi judecat, tu, doar tu, ca actor pe scenă, fără regie, fără partener. HOP înseamnă posibilitatea de a cunoaște alți actori, mai mari sau mai mici ca vârstă decât mine, dar, practic, din aceeași generație. HOP înseamnă să ne distrăm lucrând.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
