Citind și recitind interviurile cu cei 29 de actori, dintre care am publicat mai mult de jumătate, trebuie să recunosc că mi-au rămas în minte câteva răspunsuri de-ale lor. Sunt antologice. Unele au statut de „perlă” sau trăznaie, altele sunt aforisme spontane, fraze dostoievskiene sau enunțuri cutezătoare. Cum or fi, cum n-or fi, le țin minte fără să vreau.
Iac-așa țin minte interviul cu Alexandru Voicu. În special fraza: „să dai din coate, ca actor, înseamnă a avea aripi imaginare, doar că în loc de pene ai oase.”
Dacă vi se pare cu miez, citiți mai jos interviul cu Alexandru, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
 |
Alexandru Voicu, 23 de ani, din Botoșani
Studii: Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2015, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Marele mecanism (texte din piesa Hamlet, de William Shakespeare)
Rareș Tileagă: Cine este Alexandru?
Alexandru Voicu: Alexandru este un puști, actor, student la master în anul II, cu picioarele în cer și zâmbetul în nori.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
A. V.: Vedeam teatrul ca pe un mod de a trăi. Ceva spre care optezi. Și chiar îmi imaginam că voi face meseria asta toata viața, că îmi voi face un teatru și voi sta în mansardă și voi avea podea din sticlă, să văd ce se întâmplă „dincolo” tot timpul. Acolo joc, acolo dorm, acolo iubesc. Acum e la fel, doar că nu am mansardă.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
A. V.: Marian Râlea. E într-adevăr un magician. De vise, de energii, de pasiune.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
A. V.: Am făcut o dată o înlocuire într-o licență, A douăsprezecea noapte. Dar, cum sunt ambițios, am zis că nu intru doar în Căpitan, la început, fac și Fabian, ca să nu se mai chinuie altu’… Zis și făcut. Două zile jumate. Învățat text. Repetat. Totul bine. Ziua spectacolului a fost un haos care s-a dezlănțuit pe la ora 19:40, când deja eram în scenă. Unul dintre cele două roluri fusese bifat, însă eu am uitat monologul de final. Am simțit cum tot cerul se face o bilă și îmi cade în cap, doar ca să nu îmi amintesc. Doar ca să nu îmi amintesc. Doar ca să nu îmi amintesc. Așa cădea. Ce a ieșit… A fost un impro show bâlbâit, cu râsete și junghiuri.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
A. V.: Contează. Și normal că vor conta. Aș fi ipocrit. Fără ei…
R. T.: Crezi în aplauze?
A. V.: Cred în zâmbete. În lacrimi.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
A. V.: Distanța eu o aleg. Vreau să cred asta. Îmi arunc pietre pe care să calc și automat îmi fac drumul singur. Mă mai și împiedic. Dar astea-s visele. Te mai zgâlțâie.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
A. V.: Îmi place că e cu de toate pentru toți. E o bucătărie imensă. Cumpărăturile sunt pe masă. Servește-te.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
A. V.: Mă dezamăgește ambiția aia falsă. Care nu vine din tine. Mor când văd asta.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
A. V.: Are importanță, atâta timp cât e făcută la fel de bine și cinstit pe cât mi-am făcut eu treaba.
R. T.: Ce citești?
A. V.: În ultimul timp rapoarte politice din toată lumea, interviuri, dar mă cufund în poezie de fiecare dată.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
A. V.: Oamenii. Mă preocupă poveștile. Să culeg, să adun, să le colecționez. Muzica. Și mai merg la poligon să trag cu arma.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
A. V.: Nu mă tem. Sunt idiot. Și cinstit.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
A. V.: Zâmbetele, dragostea, problemele, suferința, flacăra care arde în cineva.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
A. V.: A avea aripi imaginare, doar că în loc de pene ai oase.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
A. V.: I-aș spune că nu există nimic mai frumos și mai nenorocit. Asta dacă îți place să alergi după tine și pentru tine.
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
A. V.: Prefer să lucrez cu omul, nu cu regizorul. Alexandru Dabija, Radu Afrim, Bobi Pricop, Cristi Juncu.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
A. V.: Pentru mine, succesul e combinația dintre profesionalism și amprentă. E unicat. Pentru fiecare în parte.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
A. V.: Când eram mic. Mi-am zis că pot fi orice. Și acum cred asta. Nu vreau să fiu un tată care ajunge acasă și-i spune copilului câte mașini a spălat, sau câte copci a dat. Vreau să îi spun că azi am fost rege, mâine voi fi spân, iar poimâine, după ce mă lupt cu săbiile și mor, trebuie să alerg să fiu maur.
R. T.: Spuneai, într-un interviu din 2015, că „dacă nu teatru, atunci teatru”. Rămâi pe poziție la fel de ferm?
A. V.: Dacă nu aș alege teatrul, aș alege cu siguranță teatrul. Ce cerc vicios, Doamne!
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, având deja experiența participării din 2015?
A. V.: Curaj și inteligență liberă. Elanul pentru încă un hop.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
