Un scurt dar convingător interviu cu actrița Alina Petrică, din Piatra Neamț, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Gala HOP din Costinești.
 |
Alina-Ioana Petrică, 26 de ani, din Piatra Neamț
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2012, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Sonată după Shakespeare (texte din piesa Romeo și Julieta și Sonetul 66 de William Shakespeare)
Rareș Tileagă: Cine este Alina?
Alina Petrică: E o fată, aproape femeie, o actriță care cântă și dansează, care vrea copii, carieră și călătorii. Dacă aș vedea-o, i-aș spune că-i urez succes.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
A. P.: Înainte de facultate, îl vedeam ca ceva fără de care n-aș ști ce să fac. Acum, la câțiva ani buni de la facultate, nu s-a schimbat nimic. Prin teatru descopăr lumea din mine și din afara mea, și parcă totul e mai ușor, în felul ăsta.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
A. P.: Ștefan Lupu.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
A. P.: Eu și alte patru maimuțe actrițe, în frunte cu minunatul Răzvan Mazilu, la 10 dimineața, chiori de somn, am urcat nu știu câte etaje într-unul din turnurile din P-ța Victoriei. Urma să cântăm, la boxe de laptop, trei piese din West Side Story, cu ocazia aniversării unei doamne de la o anumită bancă. Țin minte, când eram la ea în birou, că abia puteam auzi negativul, iar pe părțile de instrumental unde aveam coregrafie, neavând loc să dansăm, am început să râdem cu lacrimi (ei credeau că ne distrăm, dar de fapt noi eram îngozite). Dar, la cât de fain a fost spectacolul ăla, am zis că l-am cânta și la metrou, numai să-l mai jucăm o dată… În plus, oamenii care ne-au ascultat atunci chiar erau impresionați de gest.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
A. P.: Contează. Mult. Pentru ei joc. Mereu îmi doresc să fie bine, să îmi fac treaba cât pot de bine, ca să las în urmă ceva, un gând, o idee, măcar un zâmbet. Cred că teatrul vindecă. Pe mine sigur mă vindecă.
R. T.: Crezi în aplauze?
A. P.: Da și nu. Eu, ca spectator, mă comport diferit. Nu știu de ce anume depinde. Am văzut spectacole după care eram atât de marcată, încât nu puteam să aplaud deloc; preferam să mă uit la actori și să zâmbesc, sau să plâng ca toanta. La altele mai aveam puțin și urcam pe scenă de fericire, aplaudând și ovaționând. Dar, după fiecare spectacol care nu a fost pe gustul meu, am aplaudat, în primul rând pentru că știu că nu-i ușor să urci acolo și să faci ce faci. Tocmai de asta nu știu ce să cred despre aplauzele pe care le primesc pe scenă, pentru că totul e atât de subiectiv… Prefer să mă bucur de faptul că am fost pe scenă, că am avut public și că fac ce iubesc.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
A. P.: Scade sau crește de la zi la zi. Azi joc sau răspund la un interviu, sau am o ședință foto, și atunci lucrurile astea mă fac extrem de bucuroasă, de recunoscătoare că îmi fac meseria. Mâine s-ar putea să pierd o probă, să nu mă caute nimeni, să se anuleze vreun spectacol și atunci să mă simt în pierdere, să stagnez… Și de cele mai multe ori asta m-a făcut să muncesc și mai mult, și mai, și mai, și tot așa.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
A. P.: Sunt actori buni, regizori faini, oameni, artiști care luptă pentru visele lor și care oferă speranța nemuririi artei, pentru că fără am fi mult mai puțin… Dar asta cred că e peste tot, nu numai în România.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
A. P.: Nu știu dacă mă dezamăgește ceva. Cred însă că sistemul cu siguranță îi dăunează teatrului, care, în consecință, poate avea grave tulburări de comportament.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
A. P.: Are și n-are, fix ca aplauzele. Suntem diferiți, suntem subiectivi, suntem oameni, fiecare din noi caută ceva, altceva. Deci, vreau să știu ce crezi despre mine. Sunt curioasă în primul rând, dacă mă și lauzi e și mai bine, pentru că avem nevoie de aripi. Dar e bine atâta timp cât nu-mi face rău. Dacă ajung să vreau numai laude, atunci am o problemă… E ca și cu zahărul: e bine, dar cu moderație, să nu dau în diabet. În același timp, e bine din când în când să mă mai și tragă cineva de urechi. Numai să nu cred chiar tot ce zice, că altfel mă las de meserie, sau ajung să o fac cu frică… E nevoie și aici de un echilibriu, pe care și-l face fiecare, după propriu-i suflet.
R. T.: Ce citești?
A. P.: După minunata experiență teatrală, de la Castelul Macea, condusă de domnul Andrei Șerban, am pus mâna pe Munca actorului cu sine însuși, de Stanislavski. După lecturile și dezbaterile de acolo, mi-am dat seama că e cazul să revin la teatrul teoretizat.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
A. P.: Casa, piața, facturile, pisicile, iubitul meu, părinții mei, poate niște sandale noi, filme, Dumnezeu, jazz, „oare am pus un pic pe mine?”, HOP-ul de vara asta, „vreau să mă văd cu oamenii mei dragi”, „mi-e dor de mare”. Și multe altele, nu neapărat în ordinea asta.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
A. P.: Să ajung să fac asta numai pentru că nu aș putea face altceva, nu pentru că nu-mi doresc să fac altceva. Să ajung să nu mai tremur de bucurie înainte de spectacol, sau de un proiect nou, sau de un casting. Să ajung să fiu rea, să nu-mi pese, să fie cum o fi. Nu. Nu vreau asta. Mai ales că sunt aproape sigură că aș putea face atâtea alte lucruri grozave, aș putea alege atâtea alte meserii. Dar nu, eu asta vreau cel mai mult acum.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
A. P.: Tot ce-am spus mai sus, doar că în varianta pozitivă. Când se apropie premiera și abia respir, dar totuși respir, deci sunt vie. Când cunosc un om mare de teatru, de care mă îndrăgostesc profund, artistic vorbind, deci sunt vie. Când am parte de momentele alea de iubire pură, unice și irepetabile, când simți că-ți sclipesc ochii-n cap, deci sunt vie. Când mă simt protejată și totodată recunoscătoare pentru lumina pe care o văd, deci sunt vine. Și muuulte alte lucruri. De fapt, toate lucrurile bune din viața mea, chiar și alea mai puțin bune, pentru că din toate învăț câte ceva.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
A. P.: Să muncești, să exersezi, să riști, să te lupți cu tine. Când ți se spune că ești bun, să muncești și mai tare. Când ți se spune că nu ești suficient de bun, să ai curaj s-o iei de la capăt și să demonstrezi contrariul.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
A. P.: Dacă asta vrea, asta să facă.
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
A. P.: Tim Burton. Dar deja a făcut double trouble cu Alice in Wonderland.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
A. P.: Dacă seara în pat poți închide ochii și ești mulțumit de tine, iar dimineață te trezești la fel, ești un om de succes.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
A. P.: De copil. De când am început, dintr-o nevoie de joacă, niște cursuri de actorie în clasa a patra, de atunci nu știu să fi avut pauză. Pur și simplu pe parcursul dezvoltării mele mi-a fost din ce în ce mai clar că asta îmi doresc să fac.
R. T.: Spuneai, într-un interviu din 2015, că „mi-ar plăcea să-l duc la mare, să stăm întinşi pe nisip, sub soare, ore în şir şi să povestim câte şi mai câte…”, referindu-te la Hamlet, personajul care atunci, în 2015, te atrăgea cel mai mult. Cum vezi acum personajul tău preferat? Ce ai face cu el?
A. P.: Metafora asta n-aș schimba-o. Iar de mare tot mi-e dor, așa că…
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, având deja experiența participării din 2015, când spuneai că HOP-ul e o „trambulină”?
A. P.: Participarea de anul trecut chiar a fost o trambulină pentru mulți dintre noi. Cred asta în continuare despre HOP, pentru că aici am ocazia să-mi cunosc generația, să fim puși la încercare împreună, să putem lega conexiuni după, să ne placă sau nu unora de ceilalți, să ne conștientizăm actualul teatru debutant românesc. E minunat că datorită HOP-ului se poate întâmpla asta, adică să-ți cunoști la cald colegii din mai multe colțuri ale țării. De aici încolo poți lua niște decizii, poți schimba ceva sau poți aprofunda altceva, poți fi văzut sau poți fi ajutat să crești. Am nevoie să îmi cunsoc generația, să înțeleg ce se întâmplă cu noi și ce e de făcut, ca să putem crește împreună, să ducem mai departe teatrul românesc. Cumva ăsta ar fi unul dintre marile scopuri: să ne unim, să învățăm a ne accepta, să ne cunoaștem, să vrem să lucrăm împreună, iar cei mai mari decât noi să ne facă loc, să ne îndrume.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
