Când cineva îți spune că a plecat de acasă ca să facă teatru, că pentru asta luptă, că o s-o facă atât cât e nevoie ca să ajungă unde și-a propus și că nici atunci n-o să se oprească, îți vine să te dai din cale, să nu dea peste tine.
Andrada Fuscaș, actriță, e un astfel de „mașinărie”. Și, având concepțiile de viață bazate pe efort și structură, îi plac spectacolele grele, muncite, sincere. Îi plac lucrurile făcute cap-coadă. Iată, mai jos, un interviu puternic și interesant cu Andrada, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
 |
Andrada Denisa Fuscaș, 24 de ani, din Timișoara
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2013, clasa prof. univ. dr. Adrian Titieni
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu ShakespearEA (texte din piesele Romeo și Julieta, Othello, Macbeth și Cum vă place, de William Shakespeare)
Rareș Tileagă: Cine este Andrada?
Andrada Fuscaș: Andrada este o fată venită din Timișoara la facultatea de teatru, și de atunci nimic nu o mai poate opri. Nu provin dintr-o familie de artiști, am făcut liceul „Ion Vidu” din Timișoara, secția Actorie. Mă consider o persoană muncitoare, care luptă până în ultimul moment pentru visul ei, îmi plac provocările și nu mă dau la o parte când vine vorba de muncă. Cu cât mai greu, cu atât mai bine.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
A. F.: Îl vedeam ca pe o lume total necunoscută, dar interesantă. Acum, am mai învățat cu ce „se mănâncă” teatrul, dar tot simt că mai sunt multe de descoperit. În fiecare zi înveți câte ceva, iar asta îmi place.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
A. F.: Olga Tudorache.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
A. F.: Eram la admitere, la facultate, ultima probă. Aveam o povestire destul de lungă, de Ion Băieșu. Am învățat din ea atât cât am putut, dar de la jumate încolo nu îmi intra în cap de nici un fel. Toată lumea îmi zicea: „Stai liniștită, nu o să te lase să o zici pe toată”. Cumva, cu asta m-am liniștit. A urmat momentul în care trebuia să zic povestirea. M-am așezat pe scaun și am început. La un moment dat, trebuia să zic că „gelozia e o boală ce nu se vindecă decât odată cu dragostea”, iar eu am început cu „dragostea e o boală ce…” și mi-am dat seama că am greșit făcând o grimasă de vai de mine ce s-a întâmplat… Oamenii din juriu s-au speriat și m-au întrebat ce s-a întâmplat, iar eu am luat mâinile de pe față și am zis: „Am greșit! Pot să reiau propoziția?” Toată lumea a început să râdă și mi-au dat voie să continui. Am reluat ca și când nimic nu s-a întâmplat și am continuat povestirea. Dar mă apropiam de jumate… Nu m-am pierdut, nu am oprit cu pretextul că nu mai știu cuvânt cu cuvânt povestirea, așa că am continuat să o zic cu cuvintele mele. Se simțea faptul că nu mai erau cuvintele lui Băieșu, dar cu toate astea m-au lăsat să o zic până la final. Am crezut că până aici mi-a fost și că nu am să trec de această probă. Cu toate astea, am intrat la facultate. Când am ieșit, mie nu mi se părea nimic de râs, dar acum, când îmi amintesc, râd.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
A. F.: Cel mai mult contează oamenii din sală, atunci când joci. Se întâmplă un anumit schimb de energie între actori și cei din sală, în timpul spectacolului și chiar cred că și de ei depinde mult cum iese spectacolul în acea seară. Dacă vor să intre în jocul tău și să fie prezenți cu tine… sau preferă să se miște, să stea pe telefoane sau ce mai vor ei să facă.
R. T.: Crezi în aplauze?
A. F.: Haha. Cred că sunt importante aplauzele. Ele sunt răsplata pentru tine, ca actor. Niciodată nu sunt la fel, așa cum nici un spectacol nu e la fel ca altul.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
A. F.: Cred că sunt pe un drum bun. Visez să fac actorie, pentru asta am venit în București la facultate și pentru asta lupt și muncesc. Și am să o fac atât cât este nevoie, să ajung unde mi-am propus. Și nici acolo nu am să mă opresc.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
A. F.: Îmi place când văd spectacole sincere, muncite și grele. Care să mă ia cu ele, să mă fascineze.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
A. F.: Nu pot să zic că mă dezamăgește ceva anume, dar în schimb nu-mi place când văd delăsarea colegilor mai mari sau faptul că, dacă joci de câțiva ani, gata, știi tot și nu te mai implici la fel cum o făceai înainte.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
A. F.: Cred că e important să știi cam pe unde te afli în acest drum, dacă e bine sau nu ce faci. Dar nici să te afunzi atunci când te critică cineva drastic, să iei ce crezi că e bine pentru tine și să accepți că mai și greșești.
R. T.: Ce citești?
A. F.: Romane, teatru, poezie.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
A. F.: În mare parte teatrul îmi ocupă mintea și felul cum pot să ajung să fiu un actor complet. Aici intră și partea de mișcare, canto, vorbire. Îmi place să ascult multă muzică, de tot felul, să cânt.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
A. F.: De eșec.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
A. F.: Cântatul, dansatul, drumurile necunoscute, provocările și râsul. Îmi place să râd mult.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
A. F.: Să lupți pentru ceea ce vrei, să nu renunți.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
A. F.: Dacă e sigur că asta își dorește, nu e o meserie ușoară și că, indiferent de greutățile pe care le va întâmpina, să nu renunțe la visul lui, oricât de imposibil ar părea.
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
A. F.: Yuri Kordonsky.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
A. F.: Succesul este ceva trecător. Trebuie să muncești mult ca să-l atingi, iar atunci când l-ai atins, lucrurile nu se opresc acolo, pentru că trebuie să știi să-l menții.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
A. F.: Eram în clasa a IV-a când am văzut primul spectacol de teatru. Eram fascinată de ce fac acei actori pe scenă și mă întrebam ce simt ei când sunt în fața noastră. Mi s-a părut o lume incredibilă și, de atunci, am știut că asta vreau să fac. Am dat la liceul de actorie, iar asta a devenit principalul scop în viață. Să învăț și să adun cât mai multă informație, ca să fiu cât mai bună, să ajung să joc în fața multor oameni.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
A. F.: O super-șansă. Un mare HOP în drumul meu, ca actor.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
