Nu e nici Andi Vasluianu, cum credea o tipă de la KFC, nu e nici Teo, cum credeam eu că i se spune printre apropiați. E Cosmin Teodor Pană, actor, care vede în teatru aceeași poveste frumoasă pe care o vedea, cu ochi naivi, înainte de facultate. Eu, unul, agreez această consecvență de părere a omului, pentru care maturizarea înseamnă nu schimbarea modului de a vedea lucrurile, ci confirmarea acelui mod, profesionalizarea lui.
Scuzați-mi digresiunea teoretică, dar e o reacție la normală la interviul frumos pe care l-am avut cu Cosmin Teodor Pană. Citiți-l mai jos, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
 |
Cosmin Teodor Pană, 25 de ani, din Giurgiu
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2012, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Grup, cu spectacolul http://error500 (texte de William Shakespeare), regizor Vlad Trifas
Rareș Tileagă: Cine este Teo?
Cosmin Teodor Pană: Nu ştiu cum m-ai nimerit, dar Teo nu-mi zice nimeni. Eu l-am refuzat o bună perioadă, pentru că mi se părea că sună ca acum 200 de ani şi eu îmi doream să fiu cool. Eram doar Cosmin Pană. Însă, la insistenţele mamei, mă trec pe afişe Cosmin Teodor Pană. Acum îmi place. Scuze, am deviat. Ca să vezi şi tu ce probleme au actorii. Revenind la întrebare, Teo este partea intimă, sensibilă, uneori prea retrasă, alteori prea brutală a lui Cosmin Teodor Pană.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
C. T. P.: Înainte de facultate teatrul era o poveste frumoasă, în care credeam că pot să intru după legea mea, după bunul meu plac, când sau dacă aveam chef. Acum a rămas o poveste frumoasă, dar trebuie să intru în legea ei şi trebuie să avem amândoi chef.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
C. T. P.: Platonov. Un exerciţiu care, pentru mine, a însemnat un salt important.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
C. T. P.: În 2012 jucam spectacolul de licenţă Zbor deasupra unui cuib de cuci, ceea ce pentru noi era un eveniment foarte mare. Jucam la Sala Nouă a Teatrului de Comedie şi, pe vremea aia, spectacolul nostru era singurul care se juca acolo. În fine. Multe reprezentaţii. Succes la public. Eram actori cu toţii. Într-o seară, după spectacol, intru la KFC, îmi comand ce aveam de comandat şi observ că tipa care îmi preluase comanda se uită cu ochii mari la mine şi îmi zice „Eu te ştiu pe tine.” „E posibil”, i-am răspuns eu, groaznic de flatat, gândind că „sigur a văzut spectacolul.” Iar ea continuă: „Tu eşti în reclamele alea la Savana”. Tipa mă confundase cu Andi Vasluianu, pe care-l ştia din reclamele de la Savana… Nu mai vorbim de diferenţa de generaţii dintre mine şi el. Totuşi, am plecat flatat de la KFC.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
C. T. P.: Foarte mult. Există o comunicare foarte puternică între scenă şi sală, între actori şi public. Există public facil şi public dificil. Există public cald şi public rece. Am enumerat nişte categorii generale. Publicul este o mulţime eterogenă cu care actorii trebuie să stabilească o punte de comunicare. Este datoria şi responsabilitatea actorilor să iniţieze dialogul. Până la urmă, nu există operă de artă fără raportul operă de artă – spectator.
R. T.: Crezi în aplauze?
C. T. P.: Da. Şi când se aplaudă din datorie, şi când se aplaudă din bucurie. Publicul îţi dă feedback-ul. E important să-l asculţi.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
C. T. P.: Destul de mare în acest moment. Lucrez la asta.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
C. T. P.: Potenţialul.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
C. T. P.: Diletantismul. Mercenarismul. Cinismul.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
C. T. P.: Critica poate fi constructivă, dar poate fi şi cântec de îngropăciune.
R. T.: Ce citești?
C. T. P.: Doar replicile mele. Glumesc. În acest moment citesc O zi din viaţa lui Ivan Denisovici al lui Soljeniţîn, dar sunt oricând bucuros să citesc Bulgakov, Márquez, Llosa, Preda… Ăştia îmi vin în minte.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
C. T. P.: Mult mai multe lucruri decât mi-aş dori.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
C. T. P.: De lipsa talentului, de lipsa rezistenţei, de plafonare, de blazare.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
C. T. P.: Să fiu într-o maşină pe drum spre ceva/undeva, marea, emoţiile dinaintea spectacolului.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
C. T. P.: O necesitate în acest moment. Dacă aştepţi să-ţi bată Purcărete la uşă, ca să te facă mare actor, s-ar putea să rămăi doar cu „administratora” care îţi cere întreţinerea.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
C. T. P.: E maraton, nu e sprint.
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
C. T. P.: Toţi. Şi-apoi mă descurc eu!
R. T.: Cum înțelegi succesul?
C. T. P.: Succesul înseamnă să pleci acasă fericit după un spectacol, şi nerăbdător să-l joci pe următorul. Şi la asta lucrez.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
C. T. P.: În clasa a XI-a m-am dus după o fată, la un cerc de teatru de amatori. Cred că s-a mai zis povestea asta… Îmi plac poveştile. Îmi place să intru în ele şi să le trăiesc. Câte poveşti poţi trăi într-o altă viaţă, în afară de cea de actor?
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
C. T. P.: Plăcerea de-a cunoaşte oameni din aceeaşi breaslă, din toate colţurile ţării şi de a ne juca puţin împreună. După… Cine ştie?
R. T.: Cum se face că ai ales, la HOP, participarea în grup, în defavoarea celei individuale?
C. T. P.: Sunt un om de echipă. Cred că teatrul este o artă şi o meserie colectivă. Cred în generaţii şi în forţa de exprimare a acestei generaţii. Cred că împreună putem descoperi şi formula ceva mult mai clar şi mai durabil, decât separat.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
