Într-un comment pe net, Radu Afrim spunea, despre Cristina Juncu, „în sfârșit una care vorbește normal, cu cuvintele ei!” Radu, din punctul meu de vedere, are dreptate.
Mai jos găsiți un cuprinzător și deșteptător interviu cu această Cristina Juncu, actriță, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
 |
Cristina Juncu, 22 de ani, din București
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2015, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Al tău, H (texte din piesa Hamlet, de William Shakespeare)
Rareș Tileagă: Cine este Cristina?
Cristina Juncu: Un „cine?” care urmează să fie cineva.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
C. J.: Era un nor pufos și alb. Acum e ditamai cerul. Văd prin el elefanți, dragoni, tot felul de chestii… Dar mai văd și furtuni, trăznete, uragane.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
C. J.: Helena Bonham Carter / Dorina Chiriac – câteodată, în poze, nu-ți dai seama care-i care.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
C. J.: A trebuit, odată, să intru într-un rol nou, într-un spectacol în care aveam deja două roluri, chestie pe care o aflasem cu o oră jumate înainte de spectacol. A fost de vis, n-am simțit niciodată atâta adrenalină și atâtea fire albe ieșindu-mi în cap, în același timp… Paradox despre actriță.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
C. J.: Păi dacă n-ar fi ei, pentru cine aș fi eu?
R. T.: Crezi în aplauze?
C. J.: Nu știu de ce am simțit mereu ceva ciudat în legătură cu ieșitul la aplauze. Un fel de stinghereală. Dar, la un moment dat, m-a învățat cineva că aplauzele nu sunt pentru noi, ci pentru public. Publicul are nevoie să își exprime recunoștința. De atunci sunt OK cu asta.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
C. J.: Dacă drumul e OK, distanța e o chestiune de timp.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
C. J.: Combinația dintre metoda rusească și spiritul latin. Ardei umpluți cu suflet. Sărmăluțe-n foi de viață. Spaghete cu tot ce ai în casă.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
C. J.: Uneori, sărmăluțele în foi de viață capătă titlul de „Sărmăluțe revoluționare” sau „Sărmăluțele schimbării”. E un fel de nou trend. Nu prea mă înțeleg cu el. Dacă simt nevoia să schimb ceva, schimb felul de mâncare, nu rețeta de sărmăluțe, nu?
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
C. J.: Dacă e de rău, mare. Dacă e de bine, mică. Ca-n viață…
R. T.: Ce citești?
C. J.: În vacanță, roman – preferabil realism magic. În timpul anului, teatru, metode de teatru și reviste de teatru. Teatru pe pâine, cafea cu un cub de teatru, sărmăluțe în foi de…
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
C. J.: Am tot felul de discuții existențiale cu Andrei (Andrei Radu, prietenul meu, și el participant la gală) despre te miri ce. Subiectele depind de gradul de încingere a creieraşului de pe parcursul zilei, căci discuțiile se întâmplă întotdeauna seara, înainte de somn. Odată am reușit să ajungem, pe la 5 dimineața, la sensul vieții. Nu mai ține niciunul minte concluzia, dar important e că ne-am dat silința.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
C. J.: De autosuficiență nu are rost să mă tem încă, asta las pe atunci când nu o să mai fiu doar un „cine?” cu semnul întrebării. Așa că, momentan, mi-e frică de momentul ăla în care nu o să mai reușesc să mă mulțumesc pe mine.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
C. J.: Cafeaua de dimineață, mersul pe bicicletă la treabă, repetiția care merge bine, îmbrățișarea de la tata, mama sau bunica, lingerea pe mană a Carlei, cuțul meu, pupicul de noapte bună al lui Andrei… Sunt un om simplu și afectuos. Un fel de pufarină cu piciorușe și mânuțe.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
C. J.: Să-ți faci drum prin mulțime lovind alți oameni, mai ales dacă ești osos.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
C. J.: Fă-o doar dacă ți se pare deja la fel de grea ca medicina. Fiindcă e și mai.
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
C. J.: În țara minunilor, Miloš Forman. În țara oglinzilor, Woody Allen. În țara gropilor, Bobi Pricop.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
C. J.: Când te uiți în oglindă de dimineață și îți mai vine să îi și zâmbești urâtaniei pe care o vezi.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
C. J.: Din pântecele mamei. N-am avut încotro. Am tot încercat să mă opun, dar… Iată-mă la cel puțin al doilea HOP și tot nu mă potolesc.
R. T.: Spuneai, într-un interviu din 2015, că „mi-e frică de extreme”. Cum te vezi lucrând în teatru, din moment ce teatrul e mai întotdeauna însăși lumea extremelor, atât ca artă, cât și ca mediu de lucru?
C. J.: Eu cred că orice e cu adevărat frumos pe lume e echilibrat. Ca să ajungi la echilibru, treci prin extreme, dar nu rămâi blocat în vreuna. Vii din ce în ce mai aproape de mijloc. Ca un pendul. Asta vreau eu, să nu rămân, din greșeală, blocată pe undeva prin inevitabilele capete ale pendulării.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, având deja experiența participării din 2015?
C. J.: Sărmăluțe în foi de viață peste care bunica a turnat și nițel vin. Unde mai pui că le mănânci și pe malul mării, cu briză cu tot… E ce trebuie.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
