Unii vorbesc de parcă ar scrie. Discursul le este în mod natural retoric, ascuțit, interesant chiar dacă articulează o banalitate, atrăgător de atenție fără să facă din asta un scop, o căutătură frustrată.
Daniel Chirilă este un bun exemplar de actor care știe să folosească vorbele la modul onest și care, prin vorbe, deșteaptă atenții. Iată, mai jos, un scurt și interesant interviu cu acest actor participant la Gala HOP, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
 |
Daniel-Ioan Chirilă, 26 de ani, din Târgu Neamț
Studii: Universitatea de Arte „George Enescu” Iași, secția Arta Actorului, promoția 2012, clasa prof. univ. dr. Mihaela Arsenescu Werner
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Grup, cu spectacolul +Lorenzo, de Daniel Chirilă, producție a Frilensăr
Rareș Tileagă: Cine este Daniel?
Daniel Chirilă: Daniel e băiatu’ lu’ mama lui, bun la învățătură, care bate mingea în fața porții de dimineață până seara, asta dacă nu se scaldă pe prundul Ozanei. Nu știu exact cine e acum, pentru că de câte ori o ia pe panta asta cu persoana a treia despre el și cu introspecția vieții, ajunge să spună că e stupid să vorbească la persoana a treia despre el, ba mai mult, afirmă sus și tare că faza asta cu autocunoașterea e o treabă așa de grea, pentru că el se suprinde în fiecare zi și de multe ori habar n-are cine este.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
D. C.: La televizor și o dată la un deceniu, la Casa de Cultură, din sus-numita localitate. Sau exact așa cum vedeam dreptul, medicina sau politehnica. Acum îl văd de parcă am evadat dintr-o închisoare, sunt într-un oraș mare și el e colegul meu de cameră de care sunt legat cu cătușe.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
D. C.: Am mai multe nume: Loredana Cosovanu, Alina Mândru, Claudia Chiraș, Daniela Tocari, Tiberiu Enache, Dumitru Georgescu, Victor Bitiușcă și Ovidiu Cosovanu. Frilensăr.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
D. C.: Eram la admitere la teatru. Și-am luat.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
D. C.: Contează la nivel de atmosferă, de retransmitere a energiei. Nu mă ajută că se râde în hohote sau că sunt oameni importanți, nu mă ajută să-i văd la față, mă ajută să-i simt atenți, pentru că suntem în aceeași sală, suntem unii în fața celorlalți, deci participăm împreună la un act artistic.
R. T.: Crezi în aplauze?
D. C.: În alea pe bune, nu în complezență, în alea oferite, nu în alea cerșite. Sper să ne corectăm cât mai curând defectul ăsta moștenit de prin facultăți sau voluntariate studențești în teatre de stat, ăsta de la final cu ieșitul din scenă doar ca să intri înapoi după două secunde pentru valuri de aplauze.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
D. C.: Încă visez și se schimbă constant ce visez. Se caută visul ăla, așa că de multe ori fac exact ce visez, de alte multe ori sunt la ani lumină de ceea ce visez.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
D. C.: Că de multe ori sunt oameni.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
D. C.: Că de mai multe ori nu sunt oameni.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
D. C.: Are, n-are, aceasta-i întrebarea. Însă autocritica, are.
R. T.: Ce citești?
D. C.: Ce-mi recomandă alții, dar după câteva luni de încăpățânare că eu nu citesc ce-mi recomandă alții. Plus Éric-Emmanuel Schmitt.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
D. C.: Buna guvernare. Pauză. Suspans. „Funky Citizens”, „Factual”, fact-checking pe declarațiile politicienilor, adică sunt ong-ist cu carte de muncă. Chestii pentru oameni mari, democrație, principii, chestii-trestii, lucruri care mă atrăgeau când eram mic și pentru care stăteam ca-n poiana lui Iocan alături de cei mari, la mine acasă sub păr (copac).
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
D. C.: De minciună și superficialitate.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
D. C.: E un timp suspendat când cel din fața ta are o stare vis-à-vis de tine, pe care nu poate să o exprime în cuvinte. Ține, cred, de privire, de schimbul de privire, de văz, de pauză în general.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
D. C.: Dansul de la serbarea de vară din grupa mare când cântam o rățușcă stă pe lac și dădeam ca rațele din aripi, aka coate.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
D. C.: Bă, ești ne-bun?!
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
D. C.: David Esrig ca să-i scriu un text, să-l ajut cu asistența și să joc în piesa aia.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
D. C.: Succesul e ceva ce tinzi și poți să ai când îți pasă de asta.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
D. C.: Început de 2013, la câteva luni după ce am terminat facultatea. Atunci am început și am terminat de scris și montat prima mea piesă și mi-a deschis cumva ochii. Nu cred că pot să explic de ce, dar în momentul ăla am început să înțeleg anumite lucruri și am căpătat o oarecare relaxare. Probabil privirea de ansamblu asupra a ceea ce fac. Dar e vorba de relaxare și încredere, iar asta înseamnă seriozitate pentru mine.
R. T.: Spuneai, într-un interviu din 2014, că „suntem câtă frunză, câtă iarbă”, referindu-te la generația actuală de actori. Este asta în continuare un pericol sau, dimpotrivă, crezi că e loc pentru lumea?
D. C.: Pericolul nu e numărul, ci lipsa integrării lor în societate, la care se adaugă lipsa profesionalizării lor pe bune. Consider că este o problemă la același nivel cu cea în care un absolvent de drept ajunge, după facultate, casier la supermarket. Nu că ar fi o rușine, dar teoretic nu pentru asta s-a pregătit. Și mai e o problemă: cu lenea. Bine, suntem mulți, dar leneși peste putință. Iar lenea asta dă pasivitate, iar pasivitatea dă exact situația actuală. Dacă din aștia mulți, măcar jumătate ar fi ceva mai activi, mai atenți, mai uniți și mai convingători în ceea ce vor, probabil problema asta cu numărul, integrarea sau sărăcia n-ar mai conta, pentru că s-ar regla de la sine.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, având deja experiența participării din 2014?
D. C.: Cred că e un soi de întâlnire din-aia despre care vorbesc oamenii de teatru. E o altă întâlnire din-aia, dar care se anunță puțin mai coerentă și concretă.
R. T.: Cum se face că ai ales, la HOP, participarea în grup, în defavoarea celei individuale?
D. C.: Sincer, așa am simțit. Sunt într-un moment bun creativ cu un grup de oameni și am zis să încercăm, pentru că încercarea moarte n-are. Speranța moare ultima, dar moare, buturuga mică răstoarnă carul mare, dacă nu eu, atunci cine…
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
