Un om care spune despre el însuși că are aspirații înalte, că vrea să exploreze viața, că e visător, optimist și că, totodată, e zăpăcit și încăpățânat, nu poate fi decât sincer cu el însuși și cu lumea din jur. E cazul actriței Maria Panainte, care-și dezvăluie această structură plină de contraste, știind foarte bine că natura umană – și, mai ales, natura actorului – nu e decât contrast și imprevizibilitate. Energie, emoție, gând.
Vă invit să vedeți, mai jos, interviul cu Maria, care mai degrabă e o conversație calmă, simplă, cu zâmbetul pe buze, despre teatru și viață. Citiți-l, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
Maria Panainte
Maria Panainte, 26 ani, din București
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2012, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Nebunia Geloziei (texte din piesele Comedia erorilor și Othello, de William Shakespeare)
Rareș Tileagă: Cine este Maria?
Maria Panainte: O persoană cu aspirații, cu dorința de a explora viața în toate aspectele ei, câteodată încăpățânată și zăpăcită, alteori visătoare și optimistă.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
M. P.: Înainte de facultate eu nu mai făcusem teatru, era o lume necunoscută și neexplorată. Acum îl văd ca o oglindă a experiențelor și sentimentelor trăite de lumea reală.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
M. P.: Vlad Logigan, care a văzut în mine un potențial în primul an de facultate și m-a motivat. Dar și actrița Mariana Mihuț, care pentru mine este un model; permanent pot să învăț ceva din jocul ei.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
M. P.: Într-o scenă aveam de zis un monolog și trebuia să mă filmez. Doar că, în loc să țin camera spre mine, o țineam spre public. Toată lumea a observat greșeala; colega mea încerca să-mi întoarcă camera, dar eu nu o lăsam pentru că nu înțelegeam ce vrea să facă și, ca rezultat, a fost prima dată când mi-a ieșit foarte bine monologul, doar că nimeni nu a înțeles de ce țineam camera spre public…
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
M. P.: Ca actor, e foarte important să simți oamenii din sală, să reușești să-i duci cu tine în povestea ta. Între actori și public se produce un schimb de energie, care face ca spectacolul să iasă minunat sau mai puțin minunat.
R. T.: Crezi în aplauze?
M. P.: Când sunt spectator, aplauzele de la sfârșitul unui spectacol mă emoționează până la lacrimi, iar atunci când sunt pe scenă e o confirmare a prestației, dar și un critic foarte bun.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
M. P.: Acum fac pași mici spre ceea ce visez să fac. Nu știu cât o să dureze, câteodată mi se pare o eternitate, iar alteori aproape mi le ating. Dar, atâta timp cât mă țin de muncă, nu-mi pierd speranța.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
M. P.: Apreciez energia și dăruirea de care dau dovadă actorii români, prin originalitate, muncă și talent.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
M. P.: Nu am activat suficient, astfel încât să-mi formez o părere despre ce nu funcționează în teatrul românesc, însă e trist să auzi că actori mari ai teatrului nu reușesc să se întrețină. Dar, momentan, mă concentrez pe dezvoltarea mea ca actriță.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
M. P.: Pentru evoluția mea, ca actriță, am nevoie de critici constructive.
R. T.: Ce citești?
M. P.: Teatru, psihologie, filosofie, beletristică, fantasy, cărți care să-mi dezvolte imaginația, să-mi trezească sentimente, să-mi pun întrebări și să găsesc răspunsuri.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
M. P.: Fac cursuri de canto, merg la petreceri unde se dansează tango argentinian, citesc. Iar de curând am descoperit plăcerea de a juca șah și de a asculta teatru radiofonic.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
M. P.: De pauzele mari dintre proiecte și de momentele care mi se par că nu sunt la nivelul așteptărilor mele.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
M. P.: Emoțiile de dinaintea unui spectacol, călătoriile în alte țări unde am mers singură, mersul pe bicicletă, care îmi dă senzația de zbor, și, bineînțeles, iubirea!
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
M. P.: Să lucrezi tu cu tine însuți permanent, să mergi pregătit la toate casting-urile, să nu ai așteptări și să nu renunți niciodată.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
M. P.: Când am vrut eu să dau la Actorie, mi s-a spus că e „o viață de câine”. E și nu e, ține de fiecare dintre noi. Important e să ai curaj și încredere.
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
M. P.: Yuri Kordonsky, Andrei Șerban și colegii de generație, care au terminat la regie. Sunt foarte buni.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
M. P.: Momentan, succesul în teatru înseamnă, pentru mine, să fii solicitat în proiecte importante care să te ajute să evoluezi, din punct de vedere artistic, și să fiu apreciată la nivel național și internațional.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
M. P.: În timpul facultății am realizat că teatrul nu e doar o joacă, așa cum credeam eu, ci o lume fascinantă cu multe perspective, pe care le vezi prin ochii personajelor studiate. Și am înțeles că e drumul pe care vreau să merg.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
M. P.: Reprezintă o oportunitate de afirmare, de manifestare și exprimare. O șansă de a învăța de
la oameni cu mai multă experiență.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
