Felul relaxat în care Maria-Veronica se lasă, de bună-voie, în „bătaia de tun” a criticilor – „n-am avut parte de multe cronici, dar aștept aprecieri, pumni în stomac și șuturi în fund” – mie îmi amintește de filmele alea în care omul care urmează să fie executat cere, calm, o ultimă țigară.
Și nu cred că greșesc. Judecând după „justețea” și „echidistanța” multor critici români, expunerea tinerei actrițe are, într-adevăr, ceva dintr-o execuție în aer liber. Eu, însă, altfel văd lucrurile. Mai bine ne execută ea cu nişte clipe de teatru fenomenale, care să ne facă să uităm ce e aia critică. Iată, mai jos, interviul cu această actriță, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
 |
Maria-Veronica Vârlan, 22 ani, din Iași
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2016, clasa prof. univ. dr. Adrian Titieni
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu O felie de Shakespeare (texte din piesa Hamlet, de William Shakespeare)
Rareș Tileagă: Cine este Maria-Veronica?
Veronica Vârlan: Și eu mă întreb. Când o găsesc și dacă o găsesc, vă spun. Suntem într-o continuă căutare.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
V. V.: M-am născut într-o familie de artiști. Lumea teatrului nu mi-a fost străină nici până în momentul în care am fost admisă la U.N.A.T.C. În acel moment aveam senzația că știu foarte multe despre acest univers. Acum, ca proaspăt absolvent, realizez că, de fapt, cu cât cunosc mai multe despre teatru, cu atât știu mai puține despre el.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
V. V.: În adolescență o admiram foarte mult pe Ofelia Popii. Jocul ei în spectacolul Faust mi-a influențat decizia de a da la teatru. În timpul facultății am descoperit un actor-pedagog minunat, Iulia Lumânare, care a reușit să mă facă să îmi recapăt încrederea și să mă descopăr ca om. Îi mulțumesc.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
V. V.: Nu cred că un absolvent de teatru se poate considera deja actor. Experiența îi poate aduce această titulatură. Întâmplarea a avut loc într-o primă reprezentație a spectacolului meu de licență: Incendii, regia Irina Alexandra Banea, unde partenera mea de scenă, Antonia Din, cu o seară înainte de spectacol, și-a fracturat piciorul. Imaginați-vă un om în cârje gata să se ia la luptă cu inamicul în orice moment și strigând: „Vin cu tine!” În ciuda situației comice, am reușit să reinventăm cu succes mișcarea scenică. Aparent situația nu era comică. Și totuși…
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
V. V.: Reacțiile publicului sunt importante, dar jocul meu nu trebuie să depindă de ele. Noi jucăm pentru public, însă conștientizarea acestui lucru, când te afli pe scenă, te poate îndepărta de adevărul scenic.
R. T.: Crezi în aplauze?
V. V.: Aplauzele sunt răsplata noastră și îmi plac aplauzele sincere. Noi oferim emoții publicului, iar acesta ne emoționează cu aplauzele din final. Emoții contra emoții. Dăruiești și primești.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
V. V.: E cam mare.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
V. V.: Teatrul Independent a luat amploare în ultimii ani și acest lucru mă bucură știind că sunt multe talente care nu au posibilitatea să urce pe scenă.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
V. V.: Se așteaptă de mult apariția unei noi generații de aur. Povara acestei așteptări apasă pe umerii noștri. O simțim. Poate nu e nevoie decât de încurajări ca ea să apară. Încurajați-ne!
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
V. V.: Este foarte importantă și este fermentul fenomenului teatral. Nu am avut parte de foarte multe cronici până acum, dar aștept aprecieri, pumni în stomac și șuturi în fund care să mă facă să înaintez.
R. T.: Ce citești?
V. V.: În ultimii ani, am citit mai mult lucrări de specialitate. După licență mă delectez cu Ioan Groșan, O sută de ani de zile la Porțile Orientului.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
V. V.: Fac cursuri de yoga și sunt pasionată de nutriția vegană.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
V. V.: Ai mare nevoie, când ești tânăr, de o anumită consecvență în a urca pe scenă. Mi-e frică de pauzele lungi dintre proiecte.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
V. V.: Dansul și somnul. Cu dansul stau bine, dar cu somnul am rămas în urmă.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
V. V.: Expresia asta mă duce cu gândul la două imagini: actorul care dă din coate, călcând chiar și peste cadavre pentru a ajunge undeva acolo, sus (urăsc acest lucru), și actorul care dă din coate muncind cinstit și onest, fără a aștepta pasiv șansa de a fi propulsat. Așa am să fac.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
V. V.: „Fugi!” sau „Ai grijă ce îți dorești!” sau „Mai poți să faci și altceva?”
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
V. V.: Păi m-a sunat! Bobi Pricop, ca să mă anunțe că am luat preselecția la Gala Hop. Glumesc! Mi-ar plăcea să lucrez cu el, cu Radu Nica, Cristi Juncu, Victor Ioan Frunză, Radu Afrim, Andrei Șerban și Purcărete (ai grijă ce îți dorești, vezi mai sus). Dar cât de fericită am fost să colaborez cu tânăra regizoare Irina Alexandra Banea! Cred în tinerii regizori, așa cum ei cred în tinerii actori.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
V. V.: Succesul este groapa în care te poți înmormânta sau piscul unui vârf de munte, care te poate face fericit. Succesul nu-l cauți. Vine dacă îl meriți. Profesorul meu, Adrian Titieni, m-a învățat: „Ecuaţia reuşitei are multe ingrediente: talent, dedicaţie, implicare, seriozitate, exerciţiu, răbdare, etică, deschidere, generozitate, cum, de altfel, şi oportunitate, noroc, şansă. Şi, nu în ultimul rând, multă muncă. Dacă toate acestea sunt la purtător, reuşita nu are cum să nu apară.”
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
V. V.: Prin liceu luam tot felul de premii. Drept pentru care mă gândeam că o fi ceva de capul meu.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
V. V.: Deocamdată îl simt ca pe un hop… Sper să devină o trambulină.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
