Când l-am întrebat pe Marian cine e, n-a știut să-mi zică. A tăcut. Omul are 24 de ani și încă nu știe ce ar putea spune, într-o propoziție, despre el însuși.
Dacă pe mine m-ar fi întrebat cineva cine sunt, când eram de vârsta lui, aș fi zis niște chestii patetice, complicate, niște fraze din-alea cu aere de aforism… Acum, însă, nici eu n-aș ști ce să zic. Aș tăcea. Îl înțeleg pe Marian.
De fapt, s-ar putea ca lucrurile pe care le-ar spune Marian despre el însuși să nu fie sub formă de cuvinte. S-ar putea să fie sub formă de teatru. Așa că haideți la Gala HOP, ca să-l vedeți pe Marian. Ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
 |
Marian Gabriel Olteanu, 24 de ani, din Vaslui
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2016, clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Grup, cu spectacolul Visul lui Ariel
Rareș Tileagă: Cine este Marian?
Marian Olteanu: Nu știu cine e Marian…
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
M. O.: Înainte credeam că tot ce trebuie să faci e să înveți un text, să-l zici frumos, să-ți iei aplauze și să ieși de pe scenă. Acum mi se pare că totul e matematic. Iar asta necesită multe ore de repetiție.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
M. O.: James Thiérée.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
M. O.: În anul III jucam Ondine, de Giraudoux. Îl jucam pe Regele Ondinilor. La pauză se ridică o trapă de pe scenă și rămâne un gol acolo. Trebuia să ajung în culise și am zis să n-o mai iau prin culise, să-mi deranjez colegii, pentru că nu prea era spațiu; așa că am trecut prin scenă. Lumina de serviciu se închisese, era beznă și eu căutam pantalonul care dădea în culise. Ia ghici, am căzut sub scenă. Colegii au venit la mine râzând, încercând să mă ajute… Nu m-au ajutat deloc, doar se uitau și râdeau de mine că am căzut acolo și că nu mai puteam să respir. În fine, s-a tras cortina. Eu nu trebuia să fiu acolo, am sărit direct în culise și la următoarea intrare a mea în scenă trebuia să vorbesc tare și nu puteam… „Ondine drăcească? Hahaha” (replică pe gâfâială). A fost funny pentru ei. Apropo, încă mai am semnul pe spate.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
M. O.: Încă mă influențează dacă vine cineva în care eu am încredere ca actor / scenograf / coregraf / regizor… Dar nu așa de tare încât să mă scoată din treaba mea cu totul.
R. T.: Crezi în aplauze?
M. O.: Cred în aplauzele care mă felicită pe bună dreptate.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
M. O.: Nu visez la ceva anume, simt că pot să fac multe chestii faine pe actorie și, când am ocazia, încerc să fac asta. Mă gândesc să fac fiecare rol cât mai mișto pentru mine, nu pentru public… Cred că dacă mie-mi place mult ce joc, o să placă și publicului.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
M. O.: Îmi place când văd că se încearcă ceva nou.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
M. O.: Lenea…
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
M. O.: E bine să existe critici care să știe cum să facă asta… Mi-ar plăcea să vină la repetiții să vadă cum se repetă… Ar fi interesant și pentru noi.
R. T.: Ce citești?
M. O.: Balanța de Ion Băieșu.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
M. O.: Muzica, cântatul la chitară…
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
M. O.: Să n-am de lucru și, dacă am, să n-am decât șușanele.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
M. O.: Mâncarea, dansatul, cântatul.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
M. O.: Nu cred în competiție, trebuie să muncești tu cu tine.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
M. O.: S-o facă dacă așa simte. Așa am simțit, așa am făcut.
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
M. O.: Ostermeier.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
M. O.: Să-ți propui ceva și s-o faci.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
M. O.: Prin liceu am jucat în două filmulețe și într-o piesă de teatru. Tot ce țin minte e că mi-a plăcut senzația de pe scenă. Apoi în clasa a XII-a am zis că asta e, teatru.
R. T.: Spuneai, într-un interviu din 2014, că „în zilele noastre trebuie să știi cum să te vinzi”. Tu ai ști cum se face asta? Ce pericole crezi că există, odată cu vânzarea?
M. O.: Să te vinzi acum înseamnă să muncești mult. Nici o muncă nu e în zadar, iar asta o să se vadă.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, având deja experiența participării din 2014?
M. O.: Cantonament.
R. T.: Cum se face că ai ales, la HOP, participarea în grup, în defavoarea celei individuale?
M. O.: Așa am simțit.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
