Am auzit multe feluri prin care actorii, tineri sau în vârstă, își descriu munca pe scenă. Unii preferă variantele academico-savante, alții pe cele trăiriste, cu ochii în albastrul cerului. Toate sunt bune, valide, pentru că vin din interior, de acolo, de pe „scândură”. Mihaela, însă, în interviul de mai jos, a venit cu o definiție care nici măcar definiție nu trebuia să fie. Dar i-a ieșit. Cică „mi-am dat seama că trebuie să port pe umeri un om pe scenă.”
Frumos. Adică onest. Ei bine, tot interviul e așa. Citiți-l, pentru că merită, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
 |
Mihaela Velicu, 27 ani, din Constanța
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2012, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Julieta Mea (texte din piesa Romeo și Julieta și Sonetul 116 de William Shakespeare)
Rareș Tileagă: Cine este Mihaela?
Mihaela Velicu: E actriță. E balanța din Constanța.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
M. V.: Credeam foarte tare în talent. Acum nu știu exact ce e ăla. Acum văd mai multă muncă, înțelepciune, pasiune spre nebunie.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
M. V.: Raluca Aprodu.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
M. V.: Am dat tare cu capu’ de o bară, alergând din scenă în culisele Teatrului de Comedie, la Sala Nouă. N-a văzut nimeni, dar a răsunat în toată sala. Am avut 2 secunde de tentativă de leșin, dar, probabil, adrenalina spectacolului (Yom Kippur) m-a făcut să reintru în scenă cu un mare cucui, dar fără dureri.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
M. V.: Enorm. Sunt diferiți. De fiecare dată. Și se întâmplă ca cererea să nu se pupe cu oferta. La spectacolele pentru copii am avut un singur mare lucru de învățat. Nu minți! Copiii te taxează. Verbal. E greu, dar și sublim când reușești să îi iei cu tine în poveste.
R. T.: Crezi în aplauze?
M. V.: Nu prea înțeleg întrebarea. Eu la aplauze mă rușinez tare. Mereu. Cică nu e bine. Cică e o anume conduită. Trebuie să stai drept, cu capul sus, zâmbind. Nu știu. Oamenii, dacă vor să aplaude, aplaudă. Dacă nu, câteodată parcă tot aplaudă. Treaba lor. Tu, ca actor, știi ce ai făcut în scenă, indiferent de intensitatea lor.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
M. V.: Sunt o mare visătoare. De multe ori mă cert că dorm pe mine, în loc să înfig măcar un picior în pământ. Alteori mă las în pace. Dar nu-mi permit niciodată să nu visez departe. Eu cred foarte tare în pași mărunți. Deci, e o distanță uriașă. Dar nu imposibilă.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
M. V.: Să văd spectacole curajoase. Să văd autoironie, întrebări care macină și umor fin.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
M. V.: Stilul perimat.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
M. V.: Mă aduce cu picioarele pe pământ sau mă stimulează să visez mai departe.
R. T.: Ce citești?
M. V.: Sunt pe plajă și citesc Kant – Despre frumos și bine. Asta a picat. Și am terminat Lecții de magie a lui Elizabeth Gilbert. Variat.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
M. V.: Dacă i-am aruncat mingea de 30 de ori câinelui meu. Încerc să mă duc la sală, la cursul de yoga și, dacă nu mă duc, să mă gândesc intens la ce bine m-aș fi simțit dacă m-aș fi dus. Mă uit la mai toate turneele de tenis. Ce gătesc? Și, dacă nu gătesc, merg în plimbare cu iubitul meu. Apoi la Mega Image să luăm mâncare gătită.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
M. V.: Să fiu leneșă.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
M. V.: Râsul, animalele, câteodată doar o privire. Și, ironic, să visez.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
M. V.: Să fii mic.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
M. V.: Baftă și iubește-te!
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
M. V.: Nu vreau să dau nume. Îmi place noul val de tineri regizori. Îmi plac oamenii pasionați care pornesc cu încredere, dar lasă și loc de dubii. Îmi plac regizorii care află împreună cu trupa.
Nu m-ar deranja să mă sune Iñárritu. Și visez.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
M. V.: Ceva de care nu știu să mă bucur.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
M. V.: Prin anul II de facultate, la lucrul cu textele lui Cehov. Mi-am dat seama că trebuie să port pe umeri un om pe scenă.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
M. V.: O ocazie extraordinară pentru a avea întâlniri. Acele întâlniri. Un antrenament benefic pentru minte și corp. Poate și câteva revelații.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
