Actrița Oana, așa cum o cunosc eu după acest mic interviu, e o devoratoare de text. În orice formă l-ar găsi, de la eticheta de conservă și basmele de copii, la volumul de teorie teatrală și textul ezoteric, Oana consumă text la modul nutritiv. În plus, Oana are, ca toți actorii vii, o combinație internă de temeri, focuri, energii și emoții până la plânset, care îmi pot doar imagina ce efecte produce, în contact cu natura ei intelectuală. Ținând cont de toate astea, eu cred că Oana e cel puțin imprevizibilă pe scenă.
Iată, mai jos, interviul cu această interesantă „combinație” umană, pe nume Oana Serena Secară, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
 |
Oana Serena Secară, 22 ani, din Oradea
Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, secția Actorie, promoția 2016, clasa prof. univ. lector Ionuț Caras
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Încă nu am murit (texte din piesa Henric al VI-lea, partea întâi, de William Shakespeare)
Rareș Tileagă: Cine este Serena?
Serena Secară: Nu multă lume îmi spune așa, dar când se întâmplă mă simt ca o prințesă. Despre Oana… Nu știu. O să o întreb și revin cu răspunsul în cel mai scurt timp. Oricât m-aș fi mințit până acum că știu, de fapt încă încerc să aflu.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
S. S.: S-au schimbat multe de când am dat prima oară la actorie… Ce mi-e clar, încă de atunci, e că lumea asta e o bulă în care intri greu și din care ieși și mai greu.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
S. S.: Melania Ursu. Deși am cunoscut-o foarte puțin, pot să zic că mi-a dat o „palmă” de care aveam mare nevoie într-o perioadă în care nu eram foarte sigură că pot să fac asta, deși vroiam cu disperare. M-a făcut să plâng din primele minute, după ce am făcut cunoștință cu ea, și o voi respecta toată viața pentru acele câteva ore în care tot ce am făcut a fost să stăm de vorbă.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
S. S.: În anul III am fost într-o mini-vacanță în afara țării. Aveam bilet dus-întors, cumpărat de mult, dar am luat un alt bilet ca să mă întorc mai repede, pentru că aveam repetiții duminică pentru un spectacol pe care urma să îl jucăm luni. Trebuia să plec, deci, sâmbătă. Am pierdut avionul de sâmbătă, pentru că ratasem o legătură la tren, și am ajuns în orașul greșit. Zborul de duminică la care ajunsesem la timp a fost anulat și, până la urmă, am ajuns în Cluj luni dimineață, ca la 12 să avem repetiția și, la 7, spectacolul. Ca să fie „pe scurt”, am lăsat deoparte detaliile cu nervi, plânsete, certuri și pumni. Acum mi se pare foarte comică situația.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
S. S.: „Contează” e un cuvânt foarte mic pentru fluxul de energie care vine din partea lor către cei de pe scenă. Au o putere enormă, te pot dărâma sau te pot înălța la fel de ușor. Și asta se simte chiar dacă nu intri în contact direct cu ei.
R. T.: Crezi în aplauze?
S. S.: Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta. Tot ce știu e că atunci când ies la aplauze mă simt… mică. Puterea aplauzelor nu reflectă aproape niciodată puterea reprezentației. Prefer un om sincer, care nu aplaudă, unuia care ovaționează în picioare din pură inerție.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
S. S.: Având în vedere că sunt proaspăt ieșită din facultate… E destul de mare. Dar îmi place să cred că sunt pe drumul cel bun. Și oricât de departe aș ajunge, mereu voi simți că se poate mai mult, mai sus, mai… aș zice „bine”, dar cred că potrivit e „altfel”.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
S. S.: Faptul că uneori ai șansa să dai de oameni care chiar iubesc ceea ce fac.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
S. S.: Văd oameni care se plafonează, când ar avea atâtea posibilități…
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
S. S.: Mereu am considerat-o ca fiind constructivă. Dacă nu e făcută cu simplul scop de a denigra, o văd ca pe o părere obiectivă care te ajută să crești.
R. T.: Ce citești?
S. S.: Etichetele de pe conserve, cu foarte mare atenție. Glumesc și nu prea. Citesc cam orice îmi pică în mână. De la teorie teatrală, la povești pentru copii. Sunt foarte curioasă și îmi place să descopăr ceva nou mereu, dar mă plictisesc repede, așa că trec imediat de la una la alta. Acum, de exemplu, am început să citesc Cartea tibetană a morților.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
S. S.: Oamenii. Aș fi făcut și psihologia, pentru că am în mine ceva instinctual în direcția asta, dar poate e ceva ce pot dezvolta pe cont propriu. Pot spune că iubesc oamenii aproape la fel de mult cum iubesc să fiu – într-o măsură mai mică sau mai mare – alt om pe scenă. Și îi urăsc, în același timp, pentru urmele pe care le lasă peste tot pe unde se duc, dar am speranța că sunt capabili de schimbare. Și am o încredere oarbă în cei din jur. Am impresia că dacă nu învăț să controlez asta, mă va desființa total. Cred că am deviat puțin de la subiect, dar o las așa.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
S. S.: De stagnare. Dar nu e teamă, e… altceva. Teama e ceva constructiv, în măsura în care înveți să o accepți și să o folosești în favoarea ta. Mă zgârie pe creier ideea de a rămâne într-un loc călduț și confortabil, de teamă să nu te împiedici și să îți rupi un picior atunci când faci un pas spre altceva. Și dacă e ceva ce nu pot suferi, e etichetarea. Ideea de a pune un om sub o etichetă mi se pare limitativă și lipsită de sens.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
S. S.: Presiunea. Există unii oameni care clachează când se află sub presiune și renunță. Clachez și eu, dar atunci găsesc resurse pe care nu mă aștept să le am și merg mai departe. Și teama. O iubesc pentru că, într-un mod bizar, mă ajută să îmi stabilesc prioritățile. Pe asta ar trebui să o explic puțin, cred, dar nu mai dezvolt acum. A, da! Și apa. Nicăieri nu mă simt mai bine decât în apă.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
S. S.: Să faci tot ce îți stă în puteri, ca să îți faci loc acolo unde crezi că îți e locul. Să nu stai degeaba și să speri că te va lua cineva de aripă, să te ducă unde poți zbura singur.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
S. S.: Să fie sigur că asta vrea să facă. Pentru că cel mai trist mi se pare să nu te duci până la capăt în treaba asta, să renunți la jumătate sau să dai doar 70% când poți să dai 200%. Și să mai stea un an-doi pe tușă, să acumuleze experiență de viață, să nu intre „virgini” în facultate.
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
S. S.: Thomas Ostermeier. Glumesc. Și nu prea.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
S. S.: Pentru mine succesul ține de împlinirea personală. Nu bani, faimă sau mai știu eu ce-și doresc, în mod justificat, oamenii. Normal că și eu vreau asta, dar atâta timp cât îmi place ce fac și fac ce îmi place, aia e. Cred. Nu îmi place întrebarea asta.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
S. S.: Mereu mi s-a părut că Maia Morgenstern seamănă cu mama și a fost ceva magic în momentul în care mă uitam cu taică-meu la televizor și a apărut ea și i-am zis: „Tată, vreau să dau la actorie.” Aveam impresia că răzbun pe cineva dacă o fac. Mă simt ca o copilă naivă că spun asta, dar a fost un moment intens pentru mine.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
S. S.: Nici nu știu cum să iau ce mi se întâmplă, sunt copleșită. În sensul bun! Mergeam într-o direcție care părea a fi cea potrivită. Am ajuns în fața unui copac, m-am cățărat, era să cad, dar m-am ținut bine și acolo am rămas. Adică aici. Undeva unde am șansa să lucrez cu oameni pe care îi respect și cu tineri motivați și dornici să muncească și să experimenteze.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
