Definiția pe care Ștefan și-o dă lui însuși e că încă nu are o definiție exactă. Îi apreciez autoironia, cu atât mai mult cu cât felul în care gândește Ștefan arată tocmai faptul că viața nu ține de etichete, de definiții și de exactități spirituale. Viața, așa cum o vede și o trăiește Ștefan, e o lume a extremelor, în care trebuie găsit un echilibru.
Iată, mai jos, interviul cu numărul 22. Vi-l va dezvălui pe Ștefan, actor și om care se uită la stele, care se teme de meschinării și care, zice el, nu era la școală în ziua în care s-a predat lecția cu „datul din coate”… Citiți acest scurt interviu, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
 |
Ștefan Pavel, 25 ani, din Buzău
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2012, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Tocilă Melancolicul (texte din piesa Cum vă place, de William Shakespeare)
Rareș Tileagă: Cine este Ștefan?
Ștefan Pavel: Ștefan nu are încă o definiție exactă. Era mai ușor dacă mi-ai fi dat variante de răspuns la întrebarea asta. Să zicem că Ștefan este un om al extremelor, care încă își caută echilibrul.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
Ș. P.: Înainte îl vedeam ca pe un vis, ca pe ceva magic. Și acum îl văd la fel, cu toate că l-am cunoscut mai îndeaproape, cu lucruri mai mult sau mai puțin frumoase.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
Ș. P.: Radu Gabriel.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
Ș. P.: Am avut spectacol într-o seară, într-un bar din București. Au fost așa de mulți oameni, că am strâns 8 lei din încasări. Noi eram 6 în distribuție. Afară ploua cu găleata și n-aveam nici unul nici un ban la noi. Ne-am învârtit noi pe-acolo și până la urmă l-am întrebat pe barman dacă ne lasă să luăm de undeva o bere la pet și să o bem acolo. Barmanul a fost de acord, cu condiția să bea și el din ea. Am acceptat, ce era să facem… Nu a fost chiar așa amuzant pe moment, dar acum pot spune că teatrul independent mi-a făcut cadou o amintire de neuitat!
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
Ș. P.: Nu joc cu gândul că ei sunt în sală, dar ei sunt cei mai importanți. Pentru ei joc, ei trebuie să înțeleagă povestea, ei trebuie să râdă sau să se emoționeze.
R. T.: Crezi în aplauze?
Ș. P.: Da. Din păcate sălile de teatru din țara noastră nu duc lipsă de false aplauze. Dar dacă ești sincer cu tine, știi dacă le meriți sau nu.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
Ș. P.: Fac abia primii pași pe un drum care sper să mi se aștearnă înainte.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
Ș. P.: Că de multe ori este foarte bun.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
Ș. P.: Că de multe ori este foarte prost.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
Ș. P.: Atunci când vine de la o persoană integră, o iau în seamă. Altfel… Mă bazez pe instinct și conștiință atunci când trebuie să-mi evaluez o anumită seară sau un anumit spectacol.
R. T.: Ce citești?
Ș. P.: Momentan Shakespeare.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
Ș. P.: Lucruri din-astea de-ale vieții… Mă mai uit la un serial, la un film, din când în când mai cânt la chitară, mai ies în oraș… Uite-așa.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
Ș. P.: Să uit de ce am dat la Teatru, să las să mă năpădească greutățile și meschinăriile vieții și să nu mai am aceeași bucurie de a intra pe scenă ca atunci când am făcut asta prima dată. Și mă mai tem să nu încep să zic la un moment dat „lasă că oricum mă scot eu cumva”. Și să nu mai fiu curios, să nu mai muncesc pentru un rol.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
Ș. P.: Să iubesc, să râd cu poftă, să nu fac nimic și să mă uit la stele și, de undeva, să se audă o muzică frumoasă, chestii din-astea care-mi amintesc că într-o zi murim și că trebuie să prețuim fiecare clipă.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
Ș. P.: Am impresia că nu eram la școală când s-a predat lecția asta.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
Ș. P.: Să dea la Teatru dacă simte, doar dacă simte, că fără asta nu poate trăi.
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
Ș. P.: Nae Caranfil. Sau măcar Quentin Tarantino. Mă mulțumesc și cu un bip de la Guy Ritchie. A, de teatru. Yuri Kordonsky.
R. T.: Cum înțelegi succesul?
Ș. P.: Succesul este recunoașterea muncii tale. Important e ca, atunci când vine, să nu te amețească prea tare; să te bucuri o noapte, iar de dimineață s-o iei de la capăt cu munca.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
Ș. P.: Serios, prin clasa a 12-a. Pentru că mă simțeam atras de meseria asta. Și pentru că la altceva n-aș fi fost bun.
R. T.: Spuneai, într-un interviu din 2013, că „nu există întâlniri negative”. Nici măcar cele care îți fac ziua praf sau te descumpănesc major, timp de câteva zile? Ce poate fi dincolo de acest rău?
Ș. P.: Acum a mai trecut ceva timp peste mine și cred în întâlniri negative. Dar cred că și ele sunt parte din proces. Există viață și dincolo de ele și, atunci când se trage linia, și acest tip de întâlniri te vor fi ajutat să devii Tu.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, având deja experiența participării din 2013?
Ș. P.: Ocazia de a mă întâlni cu tinerii mei colegi din toată țara, să facem teatru împreună și fiecare-n parte, și să fim văzuți făcând asta. Oricum, anul ăsta e ultimul an în care mai pot participa, așa că am de gând să mă bucur de șansa asta.
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
