Interviul cu Ștefania e mult, e dens, e deep. Conține răspunsuri atât de practice, încât ai senzația că sunt complete. Că altceva nu mai are sens să adaugi.
Dar n-o să vă dezvălui nimic din lucrurile profunde și mari pe care le spune, cu modestie, Ștefania. Vă zic doar o singură chestie, care m-a făcut să râd și, totodată, să privesc viața de actor cu și mai multă admirație pentru cantitatea de aventură pe care o conține această incredibilă profesie: „mi se pare amuzant când trebuie să-mi fac floor-pattern-ul în funcție de cuiele lăsate pe scenă de la alte spectacole. Mă gândesc serios să investesc într-un patent.”
Citiți, mai jos, tot interviul, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.
Ștefania-Carmen Misăilă, 25 de ani, din Sfântu Gheorghe
Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, secția Actorie, promoția 2015, clasa prof. conf. univ. dr. Miriam Cuibus
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Hamlet: exercițiu de fragilitate (colaj din replicile lui Hamlet, din piesa Hamlet, de William Shakespeare)
Rareș Tileagă: Cine este Ștefania?
Ștefania Misăilă: Ștefania este în primul rând om, înainte de a fi actriță. Este o fată pistruiată, Nia, căreia îi crește în mijlocul sufletului un vrej magic. Este o fată prin al cărui cer zboară mii de păsări cu guri ce nu grăiesc în cuvinte, păsări ce cântă în ea, din călcâie pân’ la stele.
R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
Ș. M.: Magie. Carne. Sânge. Și după facultate părerea a rămas aceeași. Doar că acum, ca actriță, am responsabilitatea, datoria și obligația tributară față de teatru să îi dau înapoi ceea ce el mi-a oferit mie la prima întâlnire: magie, carne, sânge.
R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
Ș. M.: Nu am idoli sau mentori. În schimb, cred cu tărie în întâlniri. Întâlnirile sunt cele care te fac să înțelegi toate pragurile care le-ai trecut sau ai să le treci de acum încolo. Și cele mai marcante întâlniri pentru mine, ca actriță, au fost cu profesorii mei, Miriam Cuibus și Miklós Bács. Și cu actorul Matei Rotaru. Știe el de ce.
R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
Ș. M.: Deocamdată, fiind la început de drum, nu pot să zic că mi s-au întâmplat multe chestii amuzante. Mai amuzante sunt întâmplările din facultate cu colegii, care sunt numai ale noastre. În schimb, mi se pare amuzant când trebuie să-mi fac floor-pattern-ul în funcție de cuiele și capsele lăsate pe scenă de la alte spectacole. Mă gândesc serios să investesc într-un patent. A, și îmi plac momentele acelea din repetiții când ne întrecem în cioace, fie ele proaste sau geniale. Alea-s momentele în care mor de râs. Și, totuși, stai – mi-am amintit o chestie! Eram în repetiție pentru un spectacol muzical și, la pauză, am uitat să-mi închid lavaliera. M-am dus în cabină, unde am vorbit aproape 10 minute cu iubitul meu la telefon, despre repetiție; despre o anume scenă care mă tot frustra pentru că nu ieșea cum trebuie; el mi-a zis un banc porcos și nu mai puteam de râs. Bancul porcos ne-a făcut să vorbim despre chestii mai intime și cu atât mai porcoase, și tot așa. Când s-a terminat pauza, am revenit în scenă și nu înțelegeam de ce echipa tehnică și regizorul se tot uitau la mine ciudat și tot mustăceau, făcând poante pe seama mea. Până când m-a elucidat un coleg, printre sughițuri de râs. Îmi venea să intru-n pământ. Ce să fac, am râs și eu.
R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
Ș. M.: Oamenii au întotdeauna anumite așteptări pe care tu, ca actor, încerci să le îndeplinești, într-un fel sau altul. Când pășesc pe scenă, caut să armonizez atmosfera mea interioară cu ceea ce primesc din sală. Caut să înțeleg ce vrea marea de ochi flămânzi de la mine. Caut acea experiență magică și sacră. Dar dacă-ți sună telefonul, nu te iert. Respectul cere în primul rând respect.
R. T.: Crezi în aplauze?
Ș. M.: Chestia asta cu aplauzele e subiectivă. Și e o mai mult o tradiție europeană. Actorii lui Eugenio Barba nu ies la aplauze. La fel, nici actorii de teatru Nō. Cred în aplauze, dacă ele izvorăsc din ceva sincer și dacă spectatorii simt acea nevoie sfâșietoare de a se descărca prin aplauze, vis-à-vis de jocul unui actor. Dar dacă se aplaudă doar de dragul aplaudatului, pentru că „așa-i frumos, tre’ să aplauzi la sfârșit”, mai bine nu. Nu aplauzele îmi justifică valoarea ca artist. Vreau ca oamenii să mă aplaude cu sufletul, nu cu mâinile.
R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
Ș. M.: Ceea ce visez nu se poate cuntifica. Nu este palpabil. Nu este măsurabil. Nu se poate exprima în cuvinte. Ceea ce îmi doresc se schimbă întotdeauna în funcție de experiențele pe care le am și, la fel, și visele se pot altera, se pot îmbogăți sau, de ce nu, chiar muri pentru a lăsa loc altora. Eu încă mă aflu în acel moment în care învăț să trag cu arcul. După ce voi fi deprins acest meșteșug, abia apoi voi putea începe să vânez ținte. De la cele mai infime, la cele mai mărețe. Dar irevocabil ale mele, din mine și pentru mine și cred că trebuie să fiu umilă în fața lucrurilor care mi se întâmplă, ca să pot trece mai departe spre ceva și mai mare.
R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
Ș. M.: Nu știu… Diversitatea, aș putea spune? Faptul că avem trupe de teatru care au un trademark al lor. La fel, și regizori care au spart gura târgului. Dramaturgi foarte buni care scriu mult și divers. Și faptul că se joacă în tot felul de spații neconvenționale: hambare, pivnițe, poduri, baruri, apartamente, acoperisuri, saline, lacuri etc. Asta pentru că teatrele independente au răsărit ca ciupercile după ploaie, ceea ce mă încântă enorm. Aștept cu nerăbdare oportunitatea de a juca și în independent.
R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
Ș. M.: Faptul că încă nu reușește să abordeze teme mai profunde. Și instituționalizarea. Mulți se ascund în spatele ei și stau liniștiți, nu mai fac nimic. Își pierd pofta de a mai experimenta, de a instiga pe alții spre a face ceva, își pierd harul și așteaptă următorul regizor, următorul spectacol. Mi-e silă când văd asta la unii colegi tineri de-ai mei, care și-au pierdut tocmai acea poftă care i-a făcut să urmeze calea teatrului. Plafonarea. E foarte bine dacă reușești să te angajezi într-un teatru (și aici e altă discuție, dar pe altă dată), dar nu e un motiv să stai liniștit. Eu caut oamenii care ar mușca din orice. Sunt puțini. Și singură nu pot să dărâm ziduri. Cred că undeva pe drum s-a pierdut conștiința faptului că fiecare dintre noi suntem o rotiță al unui mecanism mult mai mare decât noi înșine și față de care avem datoria să-l hrănim.
R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
Ș. M.: Nu prea citesc critică de teatru. Foarte mulți actori îmi spun că deseori critica este parțială și nejustă. Critica nu trebuie să impună un verdict, ci să servească drept ajutor acolo unde este nevoie de corecturi. Cred că un critic bun trebuie, înainte de toate, să fie un spectator avizat.
R. T.: Ce citești?
Ș. M.: Momentan, pe noptiera mea tronează următorii: Eugenio Barba, George Banu, Bohumil Hrabal, Michel Houellebecq, Isabel Allende, Marina Tzvetaeva. Și Harry Potter. Încă îmi mai aștept scrisoarea de la Hogwarts.
R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
Ș. M.: Când îmi găsesc timp, scriu poezii. E o îndeletnicire pe care o am încă din școala generală. Îmi doresc ca în viitorul apropiat să public un volum. Scriu și în română, și în engleză. E un fel al meu de a mă vindeca. În rest, îmi testez capacitățile culinare și, mai nou, am început să cânt jazz. Dar mai am nevoie de puțin curaj ca să o iau pe drumul ăsta.
R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
Ș. M.: Mă tem de momentele în care cad în rutină. Mă tem de momentele în care simt că nu am imaginație. Mă tem de acele clipe din viață când știu că trebuie să mă reinventez. Mă tem de acele clipe când parcă nu sunt destul de vrednică pentru Artă, care este o seducătoare fără scrupule și fără de rușine. Mă tem de faptul că mă las ușor copleșită de emoții și par penibilă sau stângace. Mă tem pentru persoana iubită care mă aude noaptea, în somn, cum mă lupt cu acest Demon. Mă tem ca nu cumva, cândva, să uit cum să fiu om. Dar asta e frumos în arta noastră: faptul că ne pune față în față cu demonii noștri și, vrei nu vrei, trebuie să le ții piept.
R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
Ș. M.: Puterea lăuntrică. Sensibilitatea. Epuizarea. Transformarea. Acea clipă în care simt că nu mai vorbesc eu, ci pasărea din mine. Flacăra vie. Monstrul teatrului își cere necontenit tributul și trebuie să fii pregătit să i-l oferi în orice clipă. Sacrificiul suprem. Asta mă fascinează.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
Ș. M.: Înseamnă să ai perseverență și ambiție. Unii ajung în vârf dacă știu să dea din coate excesiv și dacă știu pe cine să calce pe creștet. Perseverența și ambiția (în sensul bun) sunt calități pe care cred că le am, doar că deseori aleg căi mai pașnice pentru a mă face remarcată. Un profesor de clasă ne spunea mereu că există două căi pentru a obține ce îți dorești: direct sau prin învăluire. Eu am ales mereu a doua variantă. Pentru că încă am multe temeri, deși nu mi-e frică să recunosc că îmi este frică. Cred cu tărie că un prim pas este acela de a recunoaște că îți este frică. E deja o luptă câștigată, deși mulți nu vor fi de acord cu mine.
R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
Ș. M.: Să se gândească bine înainte de a păși în această lume. Teatrul este un meșteșug greu, care cere multe sacrificii. Pe toate planurile. Actoria nu se face dintr-un moft. Nu e pentru oricine. Dacă simți că ai un prea-plin artistic de nedefinit, caută să te exprimi și pe alte căi până să spui DA scândurii. Și nu cred că la 18 ani știi exact ce vrei. Nici eu nu știam. Încearcă să nu te minți pe tine. Întreabă-te dacă ești destul de copt pentru meseria asta. Întreabă-te dacă ești dispus să renunți la fosta viață pentru una nouă, pentru că actoria nu este doar o meserie; este un mod de viață. Spun toate astea pentru că mă doare sufletul când aud că x studenți la actorie au renunțat după anul I sau nu merg sau întârzie la cursurile de actorie sau nu citesc cărți de specialitate sau cărți în general, sau nu repetă până crapă oasele în ei sau nu cunosc filme de calitate sau oameni de artă sau pictori și tot așa și tot așa. Mă opresc aici pentru că e un subiect sensibil pentru mine.
R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
Ș. M.: Alexandru Dabija. Silviu Purcărete. Andriy Zholdak. Lev Dodin. Tarantino. Lars von Trier. Castellucci. Doamne, cum ar fi să mă sune Castellucci? Să mai zic? Că lista e luuuuuhuhuhuuuungă!
R. T.: Cum înțelegi succesul?
Ș. M.: Ca pe ceva ce trebuie mânuit cu mare grijă. Asemeni unui păpușar, trebuie să cunoști cum funcționează firele păpușii pentru a o face să învie, trebuie să… Ce prostii spun aici? Mai simplu: succesul, cred eu, este alcătuit din căutări. Dacă toate căutările tale sunt bune, apare Dl. Succes care îți spune „Yes! Yes! Come this way! Asta e calea!”. Iar acea cale trebuie pavată cu și mai multe căutări. Asta e important, să nu te oprești, să nu spui că ești mulțumit cu ce ai găsit și că îți ajunge. Trebuie să cauți și iar să cauți și iar și iar și iar să cauți.
R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
Ș. M.: Cochetam cu teatrul încă din liceu, dar n-am avut curajul să recunosc față de mine că vreau să mă fac actriță. Decizia a venit mult mai târziu, eram studentă în ultimul an la altă facultate și deja știam pe de rost repertoriul Teatrului Național din Cluj. Dar a existat un moment de o fracțiune de secundă dintr-un spectacol, cât o respirație, care a rezonat în mine asemeni unui cutremur și atunci am știut că îmi voi rata viața dacă nu fac asta. A doua zi am și început să citesc poezii în draci și să-mi caut monoloage. Am avut nevoie doar de un imbold, fie el de orice natură.
R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
Ș. M.: HOP înseamnă să mă întâlnesc cu mine așa cum nu am mai făcut-o până acum. Înseamnă trezirea unor instincte și vise pe care le credeam de mult pierdute. Înseamnă încă un pas… Și voi vedea pe parcurs ce înseamnă acest pas… Deocamdată, important e că am zis HOP și am sărit gardul!
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016
