Filmele de mai jos sunt ambele din categoria „Encounters”. Adică întâlniri, în acel sens larg, prin care înțelegem momentul în care un popor se apropie de altul și ia decizia să-l accepte sau nu. Iar în vremurile de azi, poate mai mult decât acum câteva decenii, chestiunea deschiderii brațelor pentru străini este mai actuală, mai sensibilă și mai încâlcită decât vrem să știm. Iată, mai jos, două titluri care vorbesc despre întâlnirea dintre culturi și despre modul în care viața localnicului se poate schimba prin apariția străinului.
Nu sunt capodopere, dar vă pot folosi. Ca umblător prin festivaluri de film, vă recomand să le vedeți, cât mai rulează.

Violin Farmers / Satul cu orchestră de viori

Dacă singurele imagini care vă vin în minte despre Vietnam sunt din filmele cu pac-pac din anii ’80, în care Chuck Norris mitralia 30 de vietnamezi, sau din filmele de pe YouTube, prin care vă reconfirmați niște prejudecăți legate de Orientul Îndepărtat (până într-acolo încât Vietnam ni se pare a fi totuna cu Cambodgia sau Indonezia), atunci mergeți la Violin Farmers. Veți găsi aceeași lume rurală, săracă, pe care o știți din auzite și văzute, dar, de data asta, veți vedea ceva în plus: țărani care cântă la vioară partituri de Schubert și Beethoven. Țărani în maieuri albe, transpirați, cu mâini zbârcite și unghii murdare, care abia așteaptă să chiulească de la câmp și de la treburile casei, ca să cânte în orchestra satului. Nu e ceva suprearealist, ci cât se poate de real în acest sat care a păstrat tradiția cântatului la corzi încă din război. Fără să avem noi habar, marii clasici europeni sunt, iată, pe gustul unui sat întreg din fundul Asiei, și sunt venerați poate chiar mai bine decât pretindem că o facem noi, occidentalii culturali „din oficiu”. Nu se știe cât va mai dura această opțiune cel puțin excentrică pentru timp liber, în acest sat de care n-am fi auzit dacă n-am fi văzut documentarul, însă fenomenul cultural este, cred, excepțional în acest context țărănesc aparent înapoiat.

Observarea documentară a acestei tradiții este la fel de naivă și de cuminte ca însăși tradiția. Camera de filmat pătrunde nestrecurat printre cântăreți și îi intimidează voit, ceea ce îi distrează, nu îi constrânge. Sinceritatea actului uman este deplină, aici și nu poate decât să genereze reacții firești, perfecte pentru naturalețea portretului colectiv pe care documentarista Diem Ly Vu îl compune. De altfel, deschiderea pe care, evident, regizoarea a câștigat-o printre săteni se vede cu ochiul liber în lejeritatea comportamentului lor. Un comportament în același timp rural și rafinat, în același timp necioplit și atent la detaliile unei partituri de secol XIX. Scene de ținut minte: transcrierea unor portative pe ușile unui dulap; descifrarea unei partituri îngălbenite de vreme, cu colțuri rupte ca la clasa a II-a; sala de repetiții, cu viori într-o parte și pahare de tărie în alta.

Frumos, cursiv, Violin Farmers nu este mai mult decât o decupare simpluță, previzibilă, din viața unui sat. Pe alocuri plictisitoare. Dar poate fi suficientă ca să înțelegem mai multe despre un continent arătat cu degetul.

Germania, 2016, 40’
Regie: Diem Ly Vu
Imagine: Nico Mews
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2016, Sibiu

The Dybbuk. A Tale of Wandering Soul / Dybbuk. Povestea sufletului călător

Să vezi, într-un oraș din inima Ucrainei, mii de evrei care cântă și se roagă la un loc, care invocă duhurile morților și saltă de bucurie, cum o fac la ei acasă, e un pic șocant pentru ochii unui european. Dar poate șocul cultural e însuși scopul documentarului lui Krzysztof Kopczynski, în care pelerinajul anual al evreilor în orașul Uman naște de fiecare dată tensiuni între popoare.

Pentru cei care nu știu, la fel cum nici noi nu știam înainte de film, Uman este un oraș ucrainian în care au trăit mulți evrei. Însă diferențele de nivel de trai, între popoare, au fost întotdeauna mari, dat fiind că, acum câteva secole, evreii erau cei care dețineau pământurile, iar cazacii, un fel de popor tolerat, care plătea dări și suporta monopolul. De câteva ori însă, ucrainienii și-au cerut drepturile, răsculându-se și măcelărind mii de evrei. Există și eroi locali care au făcut asta – și al căror genocid e pomenit ca fapte sacre în manuale de istorie și în biserici – și pentru care ucrainienii ridică acum statui. Statui care stârnesc ura evreilor. Dar ură există și la ucrainieni. Ei nu acceptă credințele străinilor, chiar dacă aceștia pretind că sunt acasă pe pământ ucrainian. Ca atare, localnicii montează înadins o cruce mare și lată, fix în locul unde are loc pelerinajul, ca să-i provoace pe evrei. Să-i facă să plece pentru totdeauna din acest ținut.

Dacă toate astea vă miros a marcare de teritoriu, a separatism, a naționalism, a ură și, în fond, a prostie omenească, e pentru că aveți o gândire rațională. Nici una dintre tabere nu pare a fi mai brează, iar regizorul Kopczynski o subliniază cu vârf și îndesat prin cadre de context, de poveste secundară, care surprind manifestările ridicole ale unor popoare cărora le place să se respingă reciproc. Evrei cu capișoane, care se clatină pios în rugăciune, pentru ca dup-aia să facă mișto de Hristos și de ucrainieni, și ucrainieni cu doi dinți în gură, care slăvesc faptele de arme ale unor criminali de care ar fugi, dacă i-ar vedea în carne și oase – iată personajele documentarului, în toată frumusețea lor etnică.

Nu e un film ușor de urmărit, din cauza rupturilor de poveste care mută accentul de pe subiect pe context și care te încurcă, nemaștiind cine, ce, pe cine, dar e destul de ușor de înțeles ca temă: în lumea de azi, e mai simplu să urăști. Pentru că te descarci. Istoria, mai plăcută ca legende, decât ca adevăr. Religia, mai utilă ca marcare de teritoriu, decât ca mod de a-ți găsi pacea. Până la urmă, așa cum indică chiar finalul filmului, tot ceea ce poate conta, azi, e să îți ajuți semenii, în felul tău, cum știi mai bine.

Polonia – Suedia – Ucraina, 2015, 86’
Regie: Krzysztof Kopczynski
Imagine: Jacek Petrycki P.S.C.
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2016, Sibiu