De fiecare dată când mă aflu în București, în octombrie, fac un sport ciudat. Zi de zi, seară de seară, fac sărituri din teatru în film, adică alerg de la spectacolele unui festival de teatru (FNT), la proiecțiile unuia de cinema (Les Films de Cannes a Bucarest) și am, astfel, un soi de senzație a rupturii. A parașutării dintr-o lume în alta. Da, sunt de acord cu voi că cele două sunt arte „surori”, dar fiecare are atâtea mofturi și năravuri, încât e greu să le vezi stând la aceeași masă. Așa că, ieșind „de la un Afrim” și mergând la un film ultra-naturalist de Ken Loach, în aceeași zi, pot spune că a fost ca și când ai fi la volan și brusc se schimbă circulația de pe dreapta, pe stânga, în mers.

În cazul filmelor de mai jos, ieșirea de la teatru și intrarea în sala de proiecție a fost un șoc. M-a obligat la o resetare a tuturor convențiilor de receptare cu care eram obișnuit, în teatru, pentru a face față convențiilor de film. A fost o experiență bună, fiindcă cele două filme de mai jos – seci, lineare, realiste – au fost dușul rece de care aveam nevoie ca să ies din amestecul de registre estetice pe care doar teatrul îl poate produce.

Fire will come

Amador e un bărbat de vreo 50 de ani, care iese din pușcărie. A fost închis pentru acte de terorism, adică pentru incendierea unor păduri. De fapt, omul a dat foc unui întreg munte, chiar în zona în care locuia, iar acum se întoarce acasă, unde o revede pe mama sa și, treptat, pe consăteni. La prima vedere, pare o poveste bună, frumoasă, în care Amador are parte de un nou început, în sânul comunității ce l-a iertat. În realitate, însă, povestea e întunecoasă și greoaie. Consătenii îl văd cu ochi răi, îl ocolesc și, în cel mai bun caz, fac bancuri pe seama lui, ca să fie siguri că locul lui nu mai e aici, în sat. E o ură colectivă, mascată în saluturi civilizate, iar unicul om care îl acceptă, așa cum e, este mama. O bătrânică uscată, istovită, care asistă la ura satului într-un fel în care parcă ar vrea să o ducă în spate, în locul fiului pe care toți îl resping. Iar în clipa în care un nou foc izbucnește pe munte – prilej pentru sat să îl „crucifice”, definitiv, pe Amador, deși nu el poartă vina –, de fapt izbucnește însuși finalul unor vieți, care nu vor mai avea liniște nici în somn.

Fire will come pare a fi, în esență, o poveste despre mamă, mai mult decât despre fiu. În puținele secvențe în care ignoranța satului se manifestă, tacit, în raport cu Amador, obiectivul se fixeaxă pe fața bătrânei și rămâne, acolo, până când aceasta dispare din cadru. Ridurile ei, printre care abia mai deslușești o privire sau o expresie a gurii, spinarea ei îndoită, statura strâmbă și vorbele ei rare, pe care le poți număra pe degete, fac din personajul mamei o oglindă a durerii, care străbate acest film de la un capăt la altul. La fel de interiorizată e fiecare apariție a fiului: priviri în gol, începuturi de zâmbet, suspine pe care abia le intuiești, mers obosit, mai mult în zig-zag decât oblu – toate sunt forme evidente de închidere în sine, de comentariu tăcut despre viață. Și când te gândești că vorbim despre non-actori, în rolul mamei și al fiului, te trec fiori. Cam aceiași fiori care te trec când vezi Arborele de saboți, pentru care Ermanno Olmi găsise, în anii ’70, cei mai expresivi non-actori care puteau fi găsiți printre localnicii din Lombardia. Ei bine, la fel ca în capodopera lui Olmi, aici natura are un ritm mulat pe ritmul vieții. Ploaia de afară, pomii, focul, toate ale naturii corespund mișcărilor legănate ale oamenilor și fac, din relația om-ploaie, om-arbore și om-munte un adevărat eseu. În plus, tăcerii mamei i se alătură și necuvântătoarele: un câine și trei vaci, care par să înțeleagă tot ce se petrece și care închid cercul familiei. Scena în care vaca e înțepenită în noroi este, în acest sens, o metaforă bună.

Nu e un film pentru spectatorul plictisibil, la fel cum nu e pentru căutătorii de happy-end sau de un final pe cinste. Din contră, e un film pentru omul atent la detaliul uman. Un film pentru cei care deschid, din când în când, un album de artă sau o carte bună, care gustă filmele difuzate târziu, la ore fără audiențe, care știu să poarte o conversații cu miez. E filmul spectatorului care se bucură că, la început, povestea începe cu Nisi Dominus, de Vivaldi.

Producție: Franța – Spania – Luxembourg, 2019
Titlu original: O que arde
Regie: Oliver Laxe
Scenariu: Santiago Fillol; Oliver Laxe
Imagine: Mauro Herce
Distribuție (parțial): Benedicta Sánchez; Amador Arias
Durată: 1 oră 30 minute
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”, București

Sorry we missed you

Ca unii care, poate, avem șefi de treabă, colegi faini sau chiar propriul nostru business, în care lucrurile merg bine iar rata la bancă nu e chiar un stres, s-ar putea să ni se pară ciudată povestea din Sorry we missed you – un film în care avem surpriza să vedem o Anglie speriată, obosită, o Anglie a familiilor fără bani, fără liniște. O țară la capătul puterilor, total unappealing pentru oricine ar vrea să mai ajungă acolo, în speranța unei vieți mai bune. Cel puțin asta pare să ne transmită povestea din Sorry we missed you, cel mai nou film al lui Ken Loach – o poveste în corzi, în care un tată și o mamă muncesc până peste cap, zi de zi, pentru ca ratele și chiria să fie plătite la zi.

Pare o poveste domestică, chiar comună. Așa și este, dar într-un fel unic prin escaladarea coșmarescă de probleme care apasă pe situațiile tată-fiu, frate-soră, soț-soție. Mama, îngrijitoare la domiciliu, aleargă de la un pacient la altul cu autobuzul, fiindcă tocmai și-a vândut mașina pentru ca soțul să poată investi în noul job de curier. Soțul, un tip care nu s-a ferit niciodată de lucru, se încarcă cu prea multe curse, cu speranța că, de data asta, munca îi va scoate din datorii. Lucrurile, însă, se întâmplă fix invers. Fiul lor, un adolescent rebel care, se pare, n-a fost „atins” de părinți atunci când trebuia, îi sfidează pe aceștia, îi înjură, îi amenință, chiulește, fură, se bate. În fiecare zi e o altă belea, în afara belelelor firești, previzibile, astfel că tatăl cere tot mai multe învoiri de la serviciu, spre exasperarea șefului care nu arată nici cea mai mică formă de omenie.

Nu atât despre familie e acest caz despre rezistența umană, cât despre modul în care sclavia modernă, pe bani, sub semnătură, a ajuns să pară un mod de viață, azi. Sub protecția codului muncii, care presupune ore suplimentare pe care ți le asumi, dar și penalizări, în cazul nerespectării unor condiții, patronii au undă verde la abuz, prin șantaje emoționale care nu pot fi dovedite prin hârtii. Trăim vremuri în care o singură absență de la job – dacă jobul nu permite absențe – poate să semene, în relația cu șeful, cu o datorie la cămătari. Cu o povară imensă. Iar meritul esențial al filmului este de a fi construit, prin scenele de conflict și împăcare dintre părinți și copii, un fel de scut în jurul ideii de familie, împotriva acestei poveri. Oricât ar fi de greu, în relațiile de acasă, aici găsești, totuși, un refugiu, iar Ken Loach pune accentul exact când trebuie pe mediul casnic, făcându-l să pară mai degrabă universal, decât englezesc. Sorry we missed you, cu toate încleștările sale de thriller casnic, greu suportabil, care nu îl recomandă ca film pentru o întâlnire romantică de sâmbătă seara, este, totuși, un film pe care generația de acum ar fi bine să îl vadă.

Producție: Marea Britanie – Franța – Belgia, 2019
Regie: Ken Loach
Scenariu: Paul Laverty
Imagine: Robbie Ryan
Distribuție (parțial): Kris Hitchen; Debbie Honeywood
Durată: 1 oră 41 minute
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”, București