Ca unul care nu locuiește în București, dar care ajunge aici cam o dată pe an, la FNT, am o nerăbdare și o fierbere pe care cei care stau aici nu le mai au de mult. Ba poate ar și râde să vadă că cineva le mai poate avea. De cum intru în oraș, coborând din tren, îmi crește inima, râd prostește, umblu cu băgare de seamă și casc ochii la tot ce văd, de parcă acum le-aș vedea întâia oară. Le văd cu ochi de copil, ca unul dintr-ăla care n-a ieșit din satul lui și care nu știe să meargă decât de la moară pân’ la gară. Cișmigiul, Lipscaniul, Ateneul, chiar și metroul – toate-mi par în versuri. Nimic nu e urât, nimic nu e strâmb, n-aud nici sudalmele din trafic, nici claxoanele care mă grăbesc să trec mai iute pe zebră. Pe scurt, Bucureștiul e o încântare pentru unul ca mine. Mai ales în prima zi.

Nu știu de ce, dar toată pâcla asta idilică îmi cade de pe ochi când ajung la teatru. În secunda în care intru pe ușă, devin, dintr-o dată, mai puțin iertător, mai puțin romantic. Poate e din cauză că am văzut, la viața mea, prea mult teatru prost făcut, iar bucuria mea de spectator s-a întâmplat să fie mai rară decât enervarea. Sau poate e pentru că sunt prea conștient că ceea ce se întâmplă, pe scenă, poartă o responsabilitate pentru acea categorie de oameni care vin la teatru pentru prima oară în viața lor și care, dacă văd ceva ce nu le place sau nu înțeleg, nici nu mai calcă pe acolo. Așa că iată-mă nimerit la Și caii se-mpușcă, nu-i așa?, spectacol jucat la Grădina Icoanei, produs de Naționalul din Târgu Mureș.

Și caii se-mpușcă, nu-i așa?

Ar fi nedrept, din partea mea, să vă spun că nu s-a aplaudat. Au fost aplauze, unele chiar furtunoase, cum se obișnuiește peste tot, dar asta nu înseamnă neapărat că a fost bine. Nu știu dacă ar fi aplaudat cei care ieșeau pe capete, din sală, pe întuneric, deranjând pe toată lumea și bucurându-se că au scăpat. Poate că ar fi aplaudat, nu zic nu. Tot furtunos. Dar una e să te faci că ți-a plăcut, după ce te-ai foit două ore în scaun, nemaiștiind cum să-ți calculezi rezervele de răbdare, și alta e felul în care te-ai simțit la acel spectacol.

Dacă n-aveți voi curajul s-o spuneți, iaca o spun eu: m-am simțit prost. Prost pentru bieții actori, care în mod evident aveau (și au) talent, creier, forță, idei, soluții și capacități tehnice de expresie, chinuindu-se să facă bici din… ce puteau, prost pentru spectatorii care după nici o oră au început să-și piardă vizibil răbdarea, prost pentru spectatorii care se aflau, aici, pentru prima dată la teatru în viața lor și care ar fi meritat ceva mai bun, ca primă experiență. Iertați-mi modul complet neortodox de a-mi începe cronica (cu concluzii emoționale, înainte de argumente tehnice), dar trebuie să înțelegeți că nu vă recomand acest spectacol. Iată, mai jos, un singur argument.

Argumentul meu e că există o destul de mare distanță între ce s-a vrut și ce a ieșit. Între intenție și execuție, ca să mă exprim savant. Pe de o parte avem o poveste americană, din interbelic, în care niște tineri flămânzi și lipsiți de șanse iau parte la un concurs de dans, a cărui câștigare i-ar putea scoate din sărăcie. Concursul, însă, este epuizant: fizic, pentru că pauzele dintre probe au doar 10 minute; emoțional, pentru că un singur cuplu poate câștiga; nervos, pentru că spațiul strâmt, frustrările și goana care-pe-care naște ură, chiar violență. Ringul de dans nu e un simplu loc în care niște tineri dansează pentru premiu; e ilustrarea esențializată a unei stări naționale de criză, în care efortul de a te afirma, ca om, e anulat la orice pas. E o stare de blocaj, de zbatere disperată, în care nici nu mai poți să gândești cu capul limpede. Cel mult îți vine să urli, să plângi, să lovești, să dai din coate. E supraviețuire; aici, dansul nu are nici o legătură cu ceea ce înțelegem noi, prin dans. Mișcările de dans devin descătușare și conflict, victorie și înfrângere, asalt și retragere, sub impulsul lui „acum ori niciodată”.

Pe de altă parte, însă, toată această încărcătură de sensuri rămâne, cumva, departe de public. Întârzie să capete profunzime, ca și când ar fi ascunsă pe undeva și nu se poate ajunge la ea. Pe scurt, it’s not happening, ca să mă exprim americănește. Spectacolul se pierde în detalii de mișcare scenică ușor aleatorie și de spectaculozitate superficială, care distrag atenția. Din când în când, unii actori, care joacă personaje de importanță secundară, nu sunt prea convinși că e bine să fie pe scenă, acolo unde sunt, așa că mișcarea lor e mai mult nespecifică; puteau la fel de bine să fie în culise, că tot efectul ăla era. Nici decorul nu ajută: împărțirea în două a spațiului, printr-o perdea, nu rezolvă nimic. Mai mult înghesuie recuzita pe colțuri, într-o dezordine care trădează mai degrabă un fel de „e bine și așa”. În plus, nu m-au convins nici busturile de manechine, cam multe și redundante, nici jocul dincolo de perdea. Apoi, se repetă obositor de mult aceeași atmosferă, ca și când același tip de scenă s-ar juca la nesfârșit, enervându-ne tocmai fiindcă ne-am „prins”. Se urlă când n-ar trebui să se urle, se vorbește obositor de tare în microfon, e static și cu goluri de ritm când ar trebui să fie cursiv, e agitat când ar trebui să fie potolit. Spectacolului îi lipsește ritmul și simplitatea narativă, la fel cum îi lipsește și un plus de curățenie dramaturgică prin eliminarea unor secvențe și replici care efectiv „nu le intră în gură” actorilor – dar asta, deh, e o treabă care ar fi trebuit să fie făcută la repetiții. În mod vizibil, spectacolul nu e adânc, deși asta își dorește, nu e fluent, nu e convingător; e doar convulsiv.

Cel mai mult îmi pare rău pentru actori, care ar fi meritat partituri mai limpezi, mai bine orchestrate colectiv și care sunt nevoiți să joace acest spectacol în continuare, așa cum e el. Și da, știu, regizorul e la început de drum. Știu asta, la fel cum știu că o lege nescrisă a jurnalismului cultural mă obligă pe mine, ca critic, să caut, în debut, reușitele, și în succes, defectele. Nu dețin adevărul absolut, vreau doar să trag un semnal de alarmă: n-o luați pe calea asta. Nu mai lucrați așa. Nu mai faceți spectacole pornind de la imagini mărețe, din capul vostru, ca să ajungeți apoi la text. Porniți invers, de la text în sus. Și vă spun asta tocmai fiindcă sunteți la început. Credeți-mă, există regizori cu vechime, care lucrează prost de ani de zile, și care cred că fac bine. Voi fiți deștepți și evitați textele care nu vă corespund.

Autor: Horace McCoy
Regie: Mădălin Hîncu
Dramaturgie: Mădălin Hîncu
Scenografia: Răzvan Bordoș
Distribuție (parțial): Varga Andrea; Varga Balázs; Bartha László-Zsolt; Nagy Dorottya
Producție: Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós”
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Durată: 2 ore 15 minute
Credite foto: Bereczky Sándor

Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul Teatrului Național Târgu-Mureș.