Să zicem că ai văzut cam tot ce poţi vedea într-o viaţă de om, la cinema. Nu-ți scapă nici o premieră și eşti „la zi” cu toate, că-i thriller, dramă, comedie istorică, eroico-pastorală, gotico-tragico-poetică. Nimic nu-ţi mai poate lua ochii. Poţi intra liniştit cu autosuficiența asta la Doubt, fiindcă e genul de film la care nu prea ai încotro şi o iei de la zero cu schemele de vizionare. Sigur, la fel se întâmplă cu orice producţie care are ceva de zis şi e impecabil lucrată. Dar Doubt, pe lângă sacul de nominalizări și premii la cele mai importante gale, are ceva în plus: nu numai că îţi scutură prejudecăţile de cinefil, dar te lasă cu ochii în soare şi cu capul plin de întrebări.
Originea filmului Doubt vine din piesa de teatru Doubt, scrisă în 2004 de cel care avea să fie producătorul, regizorul şi scenaristul peliculei Doubt (2008) – John Patrick Shanley. Sunt patru ani între una şi alta. Aşa că până să ajungă în „lumea largă”, pe ecran şi pe net, controversatul text al lui Shanley fusese gustat deja de sute de ori în teatrele unde s-a jucat. Adică pe Broadway, Londra, Sydney, apucând şi pe mâna lui Polanski, care l-a montat pe scenele din Paris şi Varşovia. Plus că e un text cu multe premii la activ, printre care şi un Pulitzer, fiind o poveste universală cu și despre greșeală.
SUA. Anii 60’. Suntem în gimnaziul unei mănăstiri catolice, unde totul mişcă sub mâna de fier a directoarei, o călugăriţă antipatică până la cer și înapoi. Ea este Sora Aloysius (Meryl Streep), un căpcăun al ideii de disciplină și morală veche. La capăt opus e blânda Soră James (Amy Adams), tânăra profesoară gata să dea o vorbă bună oricând, oricui. La mijloc e preotul Flynn (Phillip Seymour Hoffman), un nonconformist al altarului şi un amic al copiilor, care vede în Biserică un apropiat al omului.
Totuși, când această apropiere pare abuz sexual, lucrurile se schimbă. Prima care-l bănuiește pe preot e Sora James, care îl vede pe unul dintre elevi tulburat şi duhnind a vin, la întoarcerea sa din biroul preotului. În curând află şi Sora Aloysius, care se năpustește asupra lui Flynn cu cele mai directe acuzații, n-având decât un singur scop: să-l termine pe „pedofil”. Povestea se complică şi mai mult când apare mama elevului. Abia de la ea aflăm, pe ocolite, că băiatul e gay, că mănâncă bătaie acasă pentru asta, că nu-l are decât pe părintele Flynn, ca prieten, şi mai ales, că e bine cât timp îl „iubeşte” cineva.
Treptat, perspectivele morale roiesc atât de credibil în jurul poveştii, că nu mai ştii ce să crezi şi de partea cui să fii. Vrei s-o crezi pe Aloysius şi să-l judeci pe Flynn, laolaltă cu toţi preoţii-impostori şi pedofili de care auzi la ştiri; sau, simultan, îţi vine s-o înjuri pe femeia asta fără inimă, care face praf tot ce-i mai curat între oameni, şi să crezi afecţiunea simplă a lui Flynn pentru un copil sărman… Nici pe sincera Soră James n-o poţi crede până la capăt; fiecare remarcă decisivă are două înţelesuri, lăsându-te cu gustul sec de „cum o fi până la urmă?” Îndoiala bântuie orice conflict iar conflicte, har Domnului, sunt. Trebuie doar să ţii pasul, altfel îţi scapă nuanţe de-o secundă şi rămâi şah mat, ca în teatrul psihologic de secol XIX.
Teatru există şi aici și îl găsești în fineţea dramaturgică şi în spaţialitatea restrânsă a acţiunii, cu care Shanley uimea şi în ’88 odată cu Moonstruck (Oscar pentru scenariu). Dar Doubt e mai mult un studiu al montajului de sunet şi imagine, pe un suport de narativitate teatrală ce apare în detaliile neliniştitoare ale încăperii (telefon care zbârnâie, bec care crapă, scaun care scârţâie). Pulsul creşte din dialoguri ce clocotesc de argumente opuse diametral, din primplanuri bizare, răsturnate şi cu panoramări lente, aproape insesizabile.
Şi dacă nu pentru toate astea, Doubt e de văzut pentru frumuseţea actoriei. Amy Adams sclipeşte de inocenţă în acest rol de uriaşă concentrare morală (Sora James), ridicându-se la fineţea unui chip de icoană. Şi nu, interpretarea lui Hoffman nu-i nici pe departe plată, nu rămâne în umbra lui Streep; intervenția lui aduce interiorizare și face contrapunct la erupţiile de ură ale Sorei Aloysius. O surpriză produce şi Meryl Streep, în rolul irascibilei călugăriţe, incompatibil cu caracterele moi, fine, bune datorită cărora a ajuns celebră. Femeia e pachet de nervi şi de amabilitate trucată, ca un înveliş gata să plesnească. Orice dialog începe, rezerva ei de bunătate se termină iute şi vezi asta în aerul sictirit cu care articulează ceea ce trebuie să spună, conform normelor. E poate cel mai savuros rol al actriţei, întrecând, în adâncime, orice leading role nominalizat la ultimele gale ale Academiei. Chiar şi pe cel câştigător al lui Kate Winslet, din același an cu Doubt.
S.U.A., 2008, 104’
Regie: John Patrick Shanley
Scenariu: John Patrick Shanley
Imagine: Roger Deakins
Distribuție (parțial): Meryl Streep; Phillyp Seymour Hoffman
Articolul a fost publicat inițial în revista „MAN.IN.FEST”, iulie 2009
