Până să apară Les Films de Cannes à Bucarest, în 2010, nu exista, în ce mă privește, un alt festival în afară de TIFF care să conteze. TIFF era, în esență, festivalul, adică cel mai bun motiv să plec de acasă în alt oraș, ca să văd filme. Din 2010, însă, TIFF a trecut pe planul doi și îmi asum opinia chiar dacă sunt convins până în măduva oaselor că TIFF e unic și inimitabil, ca atmosferă, ca structură, ca orice. Ceea ce n-are TIFF, dar are Les Films de Cannes, este, ca să zic așa, frecvența bucuriei în sala de film. Adică șansa ca din cinci filme văzute, cinci să îți placă, spre deosebire de TIFF, unde poți vedea opt, dintre care unul să conteze (și, totuși, să te consideri norocos). Cu toată sterilitatea sa de festival încă neimpus într-un oraș prea gălăgios, prea dezordonat, prea fără identitate compactă, cum e Bucureștiul față de inconfundabilul Cluj, Les Films de Cannes mă surprinde plăcut de fiecare dată, cu fiecare proiecție. Iată, mai jos, un exemplu. Nu e capodoperă, dar transmite da capo al fine tot ceea ce vrea să transmită. Iar asta e bine.
Filmul se numește One Day, e producție maghiară și a primit, la Cannes 2018, Premiul Criticii. Din păcate, însă, pentru cei care văd în cinema ocazia de a consuma povești rotunde, cu final cert, clar, frumos, happy-end dacă s-ar putea, One Day va fi o dezamăgire. Filmul nu oferă mai mult, ca poveste, decât ceea ce oricum găsiți în sinopsis. Iar sinopsis-ul e simplu, deschizând o poveste subțire: o femeie, mamă a trei copii, trăiește o viață nu prea interesantă. Ca orice femeie care își asumă rolul de stâlp al casei – fiindcă n-are încotro, soțul fiind mai mult absent – și care aleargă nebunește de la job la grădiniță și de la școală la plătitul facturilor, mama trăiește, de fapt, viața celor de care are grijă. Viața ei, fragmentată în treburi zilnice, e, cumva, în stand-by. E aproape de zero. E ascunsă printre propriile gânduri, pe care rar și le poate aduna între spălatul de vase și adormitul copiilor.
Ar fi o viață ușor de suportat – asumată oricum cu ani în urmă, atunci când a decis să întemeieze o familie – dacă n-ar avea bănuieli că soțul o înșeală. Și, mai ales, dacă n-ar fi un „zid” între ea și soț, construit de-a lungul vremii din prea multă rutină, generată de lipsă de dialog, generată de lipsă de timp, generată la rândul ei de prea multă alergătură. Acum, însă, bănuielile trebuie confruntate, iar lipsa de exercițiu în a vorbi unul cu celălalt frânează orice încercare de a rezolva ceva. În plus, presupusa amantă dă în continuare târcoale familiei, în ideea de a obține iertare.
Ar fi existat riscul ca o astfel de poveste să pice în melodramă și să se piardă în dialoguri aprinse de dragul dramatismului, în scandaluri gălăgioase și în emoții tari. One Day, însă, se construiește din tăceri și grimase. Din cadre fixe care insistă pe priviri, pe sprâncene care se încruntă insesizabil, pe un colț de gură care mimează un zâmbet, pe gesturi mici care mustesc de încordare. Nu se rostește mai nimic, dar frânturi de situație și frânturi de stări sugerează foarte exact „zona” în care se află personajul, provocând, totodată, spectatorul să intuiască și să gândească acea zonă. Montajul nu e deloc alert; de multe ori, planuri-secvență duc scena până la capăt, crescând în forță din cadențe de zgomote periferice (claxoane, tocuri pe stradă, rumoare) și din precipitări ale camerei de filmat. În plus, fragmente de muzică desprinse parcă din The Exorcist țin acțiunea într-un suspans aparent, care apropie de thriller această dramă de familie. O dramă interioară, consumată parcă sub un capac etanș, sub care e foarte ușor să îți pierzi mințile.
Meritul acestui film aparent comun – și confundabil, ca schiță de poveste, cu orice altă dramă de familie care vă vine în minte – este că transmite mult prin puțin, fiind perfect așezat pe linia unui „less is more” cinematografic. Prin sinteză radicală de acțiuni, prin mici sugestii de situație, prin construcția poveștii pe un singur personaj, în jurul căruia oscilează, umbrit, celelalte, filmul lui Zsófia Szilágyi se îndreaptă, din punct de vedere estetic, „spre un film sărac”. Rafinat, lent, bine ritmat, aparține acelui tip de tradiție a economiei de mijloace, din care fac parte, să spunem, naturaliștii români ai anilor 2000-2010 și frații Dardenne. Și e atât de aproape de viață, încât, în spiritul realismului cinematografic, chiar pare viață. Reușește, practic, să exprime exact epuizarea în care trăim mulți dintre noi sau spre care ne îndreptăm mulți dintre noi.
Filmul nu mai rulează în festival, conform programului. Cu toate acestea, e posibil ca Duminică, 28 octombrie, să ruleze de la ora 13.30, la Cinema „Elvira Popescu”, când unul dintre filmele festivalului va rula la cererea publicului.
Ungaria, 2018, 89’
Titlu original: Egy Nap
Regie: Zsófia Szilágyi
Scenariu: Zsófia Szilágyi
Distribuție (parțial): Zsófia Szamosi; Leo Füredi
Vizionare: octombrie 2018, în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (București)
