Începând de azi, (îndrăznesc să) scriu despre excese. Excesele noastre, ca spectatori de teatru, excese pe care le știm sau nu; excese, exagerări, depășiri de limită, adică tot ce e derapaj în procesul receptării spectacolului, când suntem la teatru. Vom vorbi despre frică, scepticism, orgoliu, superficialitate și snobim și mă includ, firește, pe „lista neagră” a celor care le-au bifat pe toate, rând pe rând. Știu pe pielea mea cum e să fii snob, orgolios sau sceptic la teatru, așa că puteți citi rândurile de mai jos ca pură confesiune. Azi, de pildă, vorbim despre FRICĂ.
Dar nu despre frica înțeleasă ca spaimă, ci ca refuz cu privire la unele spectacole. „Eu la teatru-dans nu merg!”, „pfoai, e fără vorbe?”, „spectacol străin? N-o să-mi placă…” sunt reacții de frică intelectuală sau, am zice noi, de un anume tip de lene culturală în contact cu provocarea. Ar fi, de fapt, frica înțeleasă ca instinct de conservare a ceea ce știi că îți place, în raport cu ceea ce știi că nu-ți place. E prima emoție pe care o ai în secunda în care, întrebat dacă vrei să mergi la spectacolul cutare, tu spui „nu”, după care nu-ți dorești decât să fii lăsat în pace de către cel care te-a întrebat.
S-o luăm băbește: pe de o parte, fiecare spectacol vrea să placă. Până și cele de intervenție socială, furioase, reacționare, care enervează, indignează etc.: în esența lor, toate vor să placă, toate vor aplauze. Reținem, deci, aspectul fundamental al plăcerii spectatorului – o plăcere nu ca relaxare și confort, ci ca satisfacție a provocării, a descoperirii, a incitării, a suspansului, a șocului, a râsului, a meditației etc. Prin urmare, singurul motiv pentru care refuzați un spectacol de teatru-dans e însuși faptul că nu cunoașteți tipul de plăcere care vă este pregătită. Așadar, ce v-ar mai opri să-l vedeți?
Pe de altă parte, dacă ați fost și nu v-a plăcut (adică nu v-a provocat, nu v-a emoționat, nu v-a atras atenția mai mult decât o face viața cotidiană), e mult mai probabil să fie „vina” spectacolului decât a voastră. E treaba teatrului să se facă înțeles, mult mai mult decât a spectatorului de a sta cu dicționarul pe genunchi și de a-l descifra. Deci, dacă nu v-a plăcut, faceți tot posibilul și direcționați verdictul „nu-mi place” exclusiv înspre spectacol. Nu înspre genul de teatru în care temporar a fost încadrat. Cu alte cuvinte, fiți înțelepți în actul receptării, înțelegeți unde s-a greșit, unde nu, laudați-l pentru momentele bune și, pentru cele nereușite, condamnați-l. Cu argumente.
în curând, despre scepticism
