Moartea și taxele, cică astea-s cele mai sigure lucruri din viață. O spunea Benjamin Franklin, acum vreo trei secole. Aș adăuga orgoliul. E „buba” pe care n-o recunoaște nimeni. Cea mai veche din lume. Cea mai protejată, șmecheră, complicată, nevindecabilă și înșelătoare defecțiune din câte există. E combustibilul inepuizabil de păreri, motorul oricărei polemici și energia fără de care orice contrazicere ar fi plictisitoare. În schimb (pentru că există orgoliu) părerile, polemicile și contrazicerile sunt gustoase… Juicy, cum zic americanii.
Diagnosticul de mai sus e valabil indiferent de epocă și context, dar, pentru că pe noi ne interesează teatrul, îl aplicăm spectatorului, ca fiind încă unul din excesele lui despre care scriem pe PașiLiberi.ro. Dacă până acum am vorbit despre frică și scepticism, azi ne preocupă ORGOLIUL, exclusiv pentru felul cum spectatorul se poziționează față de spectacol și față de ceilalți spectatori. Iată, mai jos, trei dintre cele mai dese forme de orgoliu, pe care le poți vedea (și vă propunem să faceți asta, e aproape distractiv) înainte și după spectacol…
Orgoliul de părere. De la „bă, io știu ce vorbesc!” până la „n-ai văzut spectacolele pe care le-am văzut eu și n-ai citit cărțile pe care le-am citit eu, deci n-ai dreptate”, orgoliul de părere e același. Atacă, ocolește, se ține cu dinții. Vrea ultimul cuvânt. Caută, cu o disperare bine ascunsă, argumente care pot fi din ce în ce mai iraționale, dar convingătoare cât timp arta e relativă… Orice ai zice, oricât i-ai trezi din morți pe Antoine sau Craig ca să-i arăți că ai dreptate, orgoliosul nu se va lăsa convins nici mort. Dacă e și educat, atunci comportamentul spectatorului orgolios e calm, bine jucat. Și, bineînțeles, conjunctural, depinzând esențial de oamenii care îi împărtășesc părerea, astfel încât să poată ceară „întăriri” la nevoie.
Orgoliul de anihilare a celorlalte păreri. Dacă, însă, nu intervin „întăririle”, o soluție a orgoliosului e să se uite pe pereți atunci când opozantul își spune părerea. Știe că pierde și că i se desființează argumentația, așa că ultimul lucru pe care-l mai poate face e să adopte un comportament indiferent, dându-i de înțeles opozantului că discursul lui e fără efect. Sigur, orgoliosul mai are și varianta sinceră, grobiană á la Cocoșilă („ești prost!”) de afirmare a superiorității, dar nu cred că se aplică decât după câteva beri.
Orgoliul de recomandare a spectacolului. E intempestiv, e năvalnic, le știe pe toate. Cine recomandă spectacole cu intenția secretă de a-și marca propriul statut de om cult și deștept, îți spune zero lucruri despre teatru și un miliard despre el însuși. O poate face educat, calm, dar cusătura cu ața albă e strașnică. „Teribelă”, cum zicea Caragiale.
Din păcate, leacuri pentru orgoliu nu știu să dau. Știu doar că are urmări. Nu spune oare Scriptura că „cine se înalță se scoboară”?
în curând, despre superficialitate
