Atenție: cei care nu l-ați văzut și vreți să-l vedeți, citiți doar fragmentul de mai jos.
România, anii ’80. Un tânăr e supus unui experiment științific de modificare a mentalității, astfel încât să fie pregătit pentru schimbarea de regim de după 1989. Experimentul are succes: omul-cobai își modifică în timp record gândirea (procesul fiind mai rapid datorită aplicării frecvențelor sonore) și, din comunistul naiv, îmbrăcat în gri, devine capitalistul întreprinzător, cu idei occidentale. Își părăsește iubita – pe Carmen Anton, o fostă cântăreață de șlagăre –, își reface complet viața și devine un industriaș prosper. Totul a fost, de fapt, un proiect secret al Securității, care știa că va urma o posibilă lovitură de stat, cândva la sfârșitul anilor ’80.
Iar acum puteți închide articolul…
… pentru că după ce ți se prezintă cu lux de amănunte cazul și crezi fiecare detaliu fiindcă e bine lucrat jurnalistic și fiindcă apasă puternic pe pedala lacrimilor și emoțiilor de fată mare, afli, la final, că e o scorneală. Că, de fapt, nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Mai mult, filmul se încheie cu o săritură într-un alt subiect, complet diferit: fenomenul „Pitești”, din anii ’50. Explicația? Acela a fost adevăratul experiment produs pe creiere, experiment pe care mulți îl consideră cel mai barbar din istoria omenirii. Iar motivul născocirii unei povești contemporane, ca fabulă pe marginea fenomenului real din anii ’50, este că aveam nevoie de o poveste apropiată de noi, cu care să ne putem asocia. Suntem din ce în ce mai incapabili să înțelegem suferința umană; o vedem zilnic pe YouTube, la știri, a devenit un bun comercial. Așa că avem nevoie ca, prin ilustrare, printr-un fel de „cursă de șoareci” hamletiană plasată în prezent, să înțelegem ceea ce nu puteam înțelege în mod normal.
Bun. Cam asta ne-a spus regizorul pe scenă, după proiecție. De fapt a luat microfonul și s-a grăbit să explice ceea ce nu s-a înțeles prin film, încercând să prevină revolta multor spectatori care s-au simțit mințiți. Eu, unul, am plecat de la film fără să am în cap nici una din marile concluzii ale filmului: că, adică, suntem copleșiți de media, că nu mai suntem în stare să înțelegem durerea umană și că fenomenul Pitești a fost cel mai urât episod din istorie. La ore bune după proiecție – și chiar și acum, când scriu – nu-mi stătea gândul decât la frumoasa poveste a lui Carmen Anton și la felul trist în care vedetele de altădată s-au văzut nevoite să dispară după 1990, în contact cu subcultura intoxicantă care a luat amploare atunci. Așa că Experimentul București nu este decât ficțiune cu mari accente de melodramă, bine țintită și legitimă în limitele genului său, bine filmată, evident regizată, cu contraste de situație și caracter, cu personaje credibile, perfect intrate în rol. Dar nu poate pretinde sub nici o formă mize atât de înalte ca cele expuse de regizor, atâta vreme cât acele mize au fost alocate filmului după proiecție. A fost un fel de „nu e cum credeți voi, vă explic eu”. Destul de ne-deontologic, dacă ar putea fi vorba vreodată de reguli post-spectacol.
În concluzie, filmul lui Tom Wilson a vrut să fie casă cu grădină, dar i-a ieșit doar apartament. Sau garsonieră. Drăguță, ce-i drept, dar într-un asemenea spațiu de locuit nu poți crește animale și, cu atât mai puțin, nu poți planta ceapă. Un film frumos, plăcut, romantic, colorat, dar cu scop confuz și fake cât timp se cheamă documentar. Este, până la urmă, un film despre regie. La ieșire din sală, în loc să-mi stea capul la ororile de la Pitești, mi-am adus aminte fără să vreau de scena aia în care Mr. Bean privește celebrul tablou Whistler’s Mother și, când e întrebat cum i se pare, el zice: „nice frame!”
România, 2013, 107’
Regie: Tom Wilson
Scenariu: Tom Wilson
Imagine: Tom Wilson
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2014, Sibiu
Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, octombrie 2014
