Nu știu de ce, dar întotdeauna ultimul film pe care îl văd la Astra e, în cazul meu, un fel de pumn în stomac. Ca poveste, ca mesaj, ca mod de spunere a mesajului, filmul îmi rămâne tatuat pe creier, iar dacă mă întreabă cineva „cum a fost la Astra?”, eu răspund gândindu-mă fix la

E suficient ca, într-un festival de film, să fie în program titluri care conțin termenii „sex”, „naked”, „pleasure”, ca să se umple sala de lume. Toți își închipuie un singur lucru – ceva cu sau despre sex – și, brusc, festivalul are un nemăsurat succes. Filmele, chiar dacă sunt de artă, încep să sune bine,

A patra zi de Astra Film a fost, pentru mine, în roșu, galben și albastru. Trei filme, toate românești, mi-au umplut programul zilei de joi, 8 octombrie, iar fiecare dintre ele pot să spun că a „venit” cu realități complet diferite între ele. Una acidă, una intens umană și cu riduri pe frunte, alta cu

Când un film durează o oră și jumătate, iar discuțiile de după, cu regizorul, încă o oră, e clar că ceva nu e în regulă acolo. Nu neapărat cu filmul, ci cu subiectul. Ieri, aproape o oră a durat șirul de întrebări și răspunsuri („Q&A”, pe românește), de după proiecția documentarului The Érpatak Model. Dar

Întotdeauna după ce ajung la un festival, în alt oraș, prietenii de acasă încep să mă întrebe „cum e”. E întrebarea standard, care, într-un fel, mă obligă să răspund standard: „ce să zic, e OK”, deși atâtea nuanțe încap în acest sărăcăcios OK, încât parcă nu există un răspuns mai prost. În legătură cu Astra

Vă scriu de la fereastra unei clădiri înalte (de unde se vede tot Sibiul) și de pe un scaun care scârțâie. A trecut o zi de când sunt în Sibiu, la Astra Film Festival și încă n-am reușit să intru în „starea de festival”. Știu, ați auzit des expresia, eu însumi m-am săturat de ea

Dacă încă nu v-ați prins că filmul românesc e cu vorbe și tăceri, înseamnă că nu erau românești filmele pe care le-ați văzut. Ultimii ani sunt arhiplini de filme-dialog și filme-liniște, de filme-conversație și filme-privire, care prin cuvânt și liniște ecranizează o realitate pe care toți o știm. Pentru noi, ele sunt un fel de

Chiar dacă încă nu e prea evident și nu suntem toți de acord, interesul pentru poveste în scenaristica românească a început să crească. A evoluat, în ultimii ani, de la puținul sec și complet dependent de dialog, la tot mai multă acțiune și efect, fără însă ca acțiunea și efectul să fie neapărat scopuri în

Aud multe păreri despre filmul românesc. Păreri nu tocmai bune, de regulă, dar îndreptățite de multe ori. Păreri subiective dar oneste, păreri de oameni care au văzut două-trei titluri, au rămas dezamăgiți și s-au gândit ca altădată nici să nu mai calce la filme românești. Însă nu știu câți dintre voi ați văzut, de fapt,

De când a început TIFF-ul, mi se pun non-stop două întrebări. Aceleași două întrebări, care se repetă zi de zi, day & night, de parc-aș fi în Twilight Zone. Sau, mai rău, în Groundhog Day. Prima („no, cum e la TIFF?”) e întrebarea celor care nu vin la TIFF, dar vor să afle cam care-i