Mai demult, când mergeam la câte un festival și vedeam un film prost, mă enervam. Eram în stare să dau vina pe tot festivalul pentru filmul ăla, de zici că staff-ul evenimentului l-ar fi regizat. Nu făceam distincția între calitatea unui eveniment, care ține de organizatori, și calitatea filmelor din program, care ține de artă

Uneori mă uit prin sală, pe întuneric, la spectatori. Deși nu pot vedea decât siluete și profiluri, îmi place să-i văd cum reacționează, dacă se joacă sau nu pe telefon, dacă se foiesc, șușotesc, își dau coate, dacă-și suflă nasul de plâns sau pufnesc în râs. Ieri, de exemplu, am prins niște reacții de pozat,

Nu știu de ce, dar, după atâția ani de mers la TIFF, îmi încep fiecare text cu o concluzie. Ca și când, brusc, m-a lovit înțelepciunea de veteran, cu barbă albă și priviri grave. Așa că iat-o, concluzia: la TIFF, lumea e mai bună, parcă. Mai liberă, mai matură. Plutește în aer un fel de

Un nou record în Cluj, aseară: 2.500 de oameni congelați în Piața Unirii. Fix în centru. O congelare colectivă, dureroasă, până la oase, dar 100% asumată. A fost prima zi de TIFF, iar deschiderea oficială – adică o oră de discursuri, spectacolașe și prezentări, plus încă două ore de film – a fost un eveniment

Iubitorii lui Lost in Translation, scris și regizat de aceeași Sofia Coppola, vor priza și acest mult-mai-tulburător Somewhere, în care totul se învârte (din nou) în lumea neutră și aventuroasă a hotelurilor. La mijloc, însă, îl avem pe cel mai antierou dintre antieroi. Actor la Hollywood, posesor de Ferrari, Johnny e mare vedetă de tabloid,

Românii care se bucură că filmele românești iau premii, dar nu merg să le vadă, sunt ca niște părinți care se bucură că băiatul lor e bun la fotbal, dar nu merg să-l vadă jucând. Cam așa văd eu legătura dintre numărul mare de exclamații patriotarde „oau ce fain!”, „bravo lor!”, „ce bine că luăm

„Singur împotriva tuturor” stă scris pe capul lui Emilian Oprea, de pe afișul filmului De ce eu?, în care Oprea joacă rolul tragic al procurorului Panduru. Dar nu vă închipuiți un die hard cu bruși williși desculți, în maieuri asudate. Închipuiți-vă un film cu ritm de serial, așezat, fără hopuri mari, fără sânge la vedere,

Milioanele de tineri care își strică ochii pe YouTube, zilnic, dând click după click în căutare de war scenes, headshots, graphic footage 18+ etc., vor lua o pauză după ultimul film al lui Clint Eastwood. American Sniper te satură de orori și dramă, cât pentru o lună de orori și dramă împrăștiate pe net și

Î.Gl. și d.Gl. Adică înainte de Gladiator și după. Putem spune, cu mâna pe inimă, pe popcorn și pe nachos, că lumea cinema-ului de inspirație istorico-mitologică se împarte în două: înainte și după marele film din anul 2000. Lucru valabil și pentru autorul lui, Ridley Scott. Nu spun că e unicul caz (de fapt, fenomenul

Sună foarte bine echivalentul englezesc pentru „cineast”: filmmaker. Adică autorul de film, făcătorul de film, cel din capul căruia pornește tot. Termenul are ceva anti-comercial și temeinic la bază, stârnind parcă aceeași percepție ca și britanicul și elitistul film versus americanul și comunul movie. Spun toate acestea legate de percepții pentru că filmul japonezei Naomi