Voi vorbi mai jos despre The Tribe, un film în legătură cu care mă văd nevoit să fiu diplomat și să-mi țin gura pentru cele mai subiective reacții, fiindcă primul impuls, non-critic și non-deontologic, este ăsta: să-l contrarecomand din start, fără argumente. Așa că trag aer în piept și încerc să nu vă divulg reacțiile

Am două programe de festival în față: unul de teatru, altul de film. Pe același birou se află două cărți, una în românește, alta în engleză, pe care trebuie să le machetez urgent și, în plus, mai am și ambiția să scriu despre spectacolele la care merg seara. Somnul e un lux; timpul liber, un

În fiecare an, când plec de la festivalul de film Comedy Cluj, mi se întâmplă două lucruri. 1) mă atașez de câte un film în mod ireversibil, 100%, trup și suflet și 2) îmi rămâne în minte cel puțin una din piesele de pe coloana lui sonoră. Pe cuvânt de onoare, nu-mi planific niciodată să

„Bă, există două tipuri de filme: care-mi plac și care nu-mi plac, nu care-s bune și proaste”. Poate că vi se pare greu de crezut, dar enunțul îi aparține unui fin intelectual, prieten de-al meu, care voia ieri să-mi explice în cuvinte puține și voit ne-academice de ce nu i-a plăcut Farewell to the Moon.

E suficient să vezi câteva filme din Comedy Cluj – sau în oricare alt festival bine orientat pe un anumit gen – ca să începi să-ți pui problema comicului în cinema, a formelor de umor în artă, a speciilor de comedie care au succes, care n-au succes, care au profunzime, care n-au etc. În sfârșit,

Chiar dacă știam de mult timp că o să vin la Comedy Cluj, totuși am senzația că sunt parașutat aici. Am picat fix în mijlocul festivalului, adică la cinci zile de la deschidere și, practic, primul sentiment a fost de aterizare forțată și de acomodare pe ultima sută de metri. Iar când ți se întâmplă

Astra Film durează șapte zile. TIFF, zece. Comedy Cluj, zece. Teoretic, deci, Astra Film de la Sibiu pierde la capitolul „durată și cantitate”. Dar când pui în balanță felul în care ieși de la un film de ficțiune, despre realitate și, pe de altă parte, felul în care ieși de la un documentar cu realitate,

Noi n-am luptat în ’89. Nici în martie 1990 la Târgu Mureș sau, câteva luni mai târziu, în Piața Universității. Nu știm cum e să sară pe tine trei mineri, cum e gazul ăla care explodează lângă picior și nici cum e să urli într-o mulțime de 100.000 de oameni. Noi mergem la film și

Bunica e paralizată din ’93. În ’97 și-a rupt piciorul bolnav iar de atunci stă pe pat. Bunicul, paralizat și el, a îngrijit-o de la bun început. Mai greu, mai ușor, dar se descurcau. Într-o bună zi, când eram amândoi prin curte, bunicul m-a oprit ca să-mi spună ceva. Ca din senin, m-a prins de

Unele filme sunt atât de diferite între ele, încât atunci când le vezi, unul după altul, par să fie nu două filme diferite, ci două chestii care aparțin unor domenii complet separate. Ca și cum acum mănânci o friptură, după care faci o tură cu tramvaiul. Așa că dacă despre filmul lui Porumboiu voi vorbi