E suficient ca, într-un festival de film, să fie în program titluri care conțin termenii „sex”, „naked”, „pleasure”, ca să se umple sala de lume. Toți își închipuie un singur lucru – ceva cu sau despre sex – și, brusc, festivalul are un nemăsurat succes. Filmele, chiar dacă sunt de artă, încep să sune bine, iar cinema-ul elitist începe să placă, în sfârșit, ca abordare neconvențională. În plus, începi să fii etichetat și luat la mișto de prieteni, dacă cumva îți trece prin cap să te duci să le vezi. Dacă te duci, ești prea curios. Dacă nu te duci, ești pudic. Dacă spui că nu te duci, dar te duci, ai o problemă. Nicicum nu e bine. Așa că m-am dus și, cu toate etichetele pe mine, m-am așezat pe scaun.
Naked / Nud
Abia am găsit loc la Naked. M-am așezat lângă doi sași în vârstă, cam veseli de felul lor (de fapt, amândoi trăzneau a sâmbure de prună, vorba lui Amza) și câțiva tineri care pufneau în râs din orice. Toți ardeau de nerăbdare, de parcă începea un experiment pe pielea lor, nu un film ca toate filmele. Se așteptau, poate, la cu totul altceva decât ceea ce a fost, de fapt, documentarul lui Nicole Horanyi, așa cum se întâmplă întotdeauna când așteptările noastre reflectă exact lucrurile pe care vrem să le vedem.
Denice, 25 de ani, e actriță porno daneză, cu sute de filme la activ. Marea ei satisfacție, cu care se hrănește zilnic, e faptul că a lucrat și la Los Angeles, în „vremurile ei bune”, unde a dominat piața. De fapt, Denice își amintește cu atâta nostalgie de munca din Los Angeles, încât își ia inima în dinți, pleacă din nou în State și încearcă o revenire spectaculoasă. Dar lucrurile s-au schimbat între timp. Deși o recunosc toți foștii colaboratori, veterana Denice e îmbătrânită, ba chiar urâțită prematur și se lovește de criterii de frumusețe cărora nu le mai corespunde. Dacă altădată spera la o zi liberă, acum speră la o zi de lucru. În plus, din lipsă de bani, bate la ușa unei agenții la care nu s-ar fi dus niciodată. Se ciocnește de practici erotice brutale, dezumanizante peste măsură, care răstoarnă acest american porno dream într-un coșmar.
Chiar dacă n-o să credeți, ceea ce conține filmul lui Nicole Horanyi rămâne în granițele cinema-ului documentar, neintrând nici măcar cu juma’ de pas în zona porno. Poate v-am dezamăgit, dar accentul cade pe rutina sexului, pe statutul de marfă al femeii, pe clișeele ridicole din regiile de film porno și, mai ales, pe felul în care toate astea sunt „încasate” de psihologia actrițelor. Din femeia liberă, cu self-esteem, Denice se transformă într-un ghem de frustrări, trecând din impas în resemnare. Devin evidente goana după standarde, brutalizarea sexului pe care a adus-o înmulțirea ofertelor erotice pe Internet, trauma din spatele plăcerii și, mai presus de toate, sexul ca prestare de serviciu.
Rar se întâmplă ca, la cinema, să vezi pe ecran niște oameni vorbind despre anal, fată-băiat-fată și fată-fată, să-i condamni în sinea ta pentru opțiunile lor decadente și, simultan, să empatizezi cu ei. Regizoarea Nicole Horanyi, prin cadrele intimiste, prin close-up-uri cu buze, degete, sprâncene, riduri, prin muzica soft, uneori lirică, alteori house, scoate filmul din ceea ce putea fi o tâmpenie cu indivizi de doi bani și îl duce într-o zonă umanistă, de observație a rătăcirilor din lumea comerțului cu plăcere. Cred că doar A Hole in My Heart (2004) al lui Lukas Moodysson sau Whores’ Glory (2011) al lui Christophe van Rompaey au mai putut genera, simultan, greață și simpatie. Naked este, din punctul meu de vedere, de văzut. Dacă nu cu ochii deschiși, din cauza pudorii, atunci cu ochii închiși, măcar pentru muzică.
Danemarca, 2014, 51’
Regie: Nicole N. Horanyi
Imagine: Nicole N. Horanyi
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu
Naked Island / Închisoarea
Un „deceniu obsedant” a avut nu doar vechea Republica Populară Română, din anii ’50-’60. Republica Populară Federativă Iugoslavia, din aceiași ani, a trăit momente la fel de grave, ca distrugere a omului declarat „dușman al poporului”, cu victime din toate păturile sociale. Ceea ce la noi a însemnat Aiud, de pildă, la ei a însemnat Insula Goală, un loc despre care nu se știa nimic. Și nici nu avea voie să se știe. Un fenomen draconic, exact ca cel de la noi, dar despre care se cunosc puține, azi, exact ca despre al nostru. Iar asta se întâmplă fiindcă cei care au putut să scape din închisorile de „reeducare” n-au putut sufla o vorbă. De frică, cei mai mulți au dus secretul cu ei în mormânt.
Unul dintre acești „tăcuți” ai Iugoslaviei a fost bunicul regizoarei lui Naked Island, scopul documentarului fiind tocmai aflarea acelui secret, îngropat în sufletul bătrânului. De la bun început, filmul se alcătuiește din poze de familie, din interviuri cu mama și sora regizoarei, cu prietenii bunicului, sare în trecut prin imagini de arhivă, apoi revine în prezent pentru confirmarea lor de către cei care încă mai trăiesc. Încetul cu încetul, adevărul iese la iveală din frânturi de confesiuni paralele, iar ceea ce părea a fi la început doar un film-frescă despre Iugoslavia anilor ’50-’60 se transformă într-un portret de familie. Treptat, vedem că tăcerea bizară a bunicului, care înnăbușea de fapt rușinea și durerea îndurate pe Insula Goală, a lăsat cicatrici în inimile tuturor din jur, făcând ca flagelul din trecut, național, să aibă un recul în familii și să devină un flagel actual.
Cred că cele mai valoroase minute ale documentarului sunt trecerile de la pozele de familie, filmate printr-un traveling lent de la un colț la altul al imaginii, la interviuri și, apoi, la panoramele cu satul, cu insula, cu casa. E un mix de tonalități și, deci, de stări care dau ritm în permanență și exprimă foarte clar greutatea trecutului, rănile și oamenii care nu mai sunt. Excelent filmat, bine stăpânit ca pachet de emoții, bine poziționat pe linia între povestea cu lacrimi și tragismul care te lasă mut, Naked Island este o reușită.
Croația, 2014, 75’
Titlu original: Goli
Regie: Tiha K. Gudac
Imagine: Eva Kraljević; Tamara Cesarec; Srđan Kovačević; Tiha K. Gudac
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu
