Nu știu de ce, dar întotdeauna ultimul film pe care îl văd la Astra e, în cazul meu, un fel de pumn în stomac. Ca poveste, ca mesaj, ca mod de spunere a mesajului, filmul îmi rămâne tatuat pe creier, iar dacă mă întreabă cineva „cum a fost la Astra?”, eu răspund gândindu-mă fix la filmul ăla. Credeți-mă, nu am în plan astfel de obsesii și nu îmi face plăcere să mă doară capul de la filme. În 2013 fusese The Act of Killing. În 2014, Maidan. Anul ăsta, a fost The Look of Silence. Filme întunecate, urâte ca poveste, greu de pus în vreo categorie și greu de văzut cu popcorn pe genunchi. Filme la care ar fi o prostie nemăsurată s-o inviți pe o fată, ca s-o spun pe românește.
The Look of Silence. Despre sânge
Dacă bei sângele omului pe care îl omori, nu mai ai remușcări. Nu o mai iei razna și, cică, poți să omori cât vrei, că nu mai ai nici o grijă. E ceea ce zice unul dintre asasinii indonezieni care au măcelărit, în anii ’60, un milion de comuniști, măcel pentru care, azi, ei sunt eroi naționali. Altfel spus, omori, tai, spinteci, după care bei sângele și ești ca nou. Nu-ți pierzi mințile. În plus, spun asasinii, sângele e bun, e dulce-sărat. Ei bine, dacă cumva vă e greață, să știți că e OK. Și mie mi-a fost, pe durata celor 103 minute ale puțin-spus-șocantului The Look of Silence, documentar al lui Joshua Oppenheimer. Pe scurt, bucurați-vă că nu sunteți indonezieni comuniști, în anii ’60.
Nu e primul film al lui Oppenheimer despre genocidul din Indonesia anilor 1965-1966. Dar este, cred, cel mai greu de suportat. Dacă The Act of Killing – făcut de Oppenheimer în 2012 și nominalizat la Oscar în 2014 – îi invita pe criminali să-și reconstituie crima, documentarul The Look of Silence le invită pe victime să-și confrunte ucigașii. Regizorul îl însoțește pe Adi, un indonezian, optician de meserie, în vizitele pe care le face clienților. Opticianul este, însă, fratele unui om care a fost ucis în 1965, iar clienții, ucigașii lui. Fiecare vizită a lui Adi începe banal, cu un „bună ziua” și o strângere de mână, ca și când s-ar întâlni doi amici. Apoi, Adi scoate niște ochelari de probă, îi pune pe nasul asasinilor și îi întreabă ce văd. Le testează vederea, le vorbește frumos, după care îi întreabă, cu zâmbetul pe buze, despre crime, despre cum arătau macetele, cuțitele, despre cât de bine tăiau ele, despre tehnici de tortură, despre cum țâșnea sângele din trupuri. Dar mai ales îi întreabă despre regrete.
Hamlet-ul Indoneziei?
Cumva, de departe, jocul acesta dublu al lui Adi are ceva din Hamlet. Puteți fi de acord sau nu, dar toată strategia asta a lui Adi, strategie cu zâmbetul pe buze, bizară, neînțeleasă, strategie de aflare a adevărului prin tehnici pe care interogatul nu le pricepe, strategie care țintește căința, e ceva ce numai în Hamlet există. Și se cheamă „Cursa de șoareci”, materializată, aici, prin jocul cu ochelarii de probă. Așa cum, în Hamlet, Gertrude și Claudius abia așteaptă să înceapă spectacolul (numit, nu întâmplător, „Cursa de șoareci”), tot așa și intervievații lui Adi abia așteaptă să-și pună ochelarii pe nas și să înceapă interviul. Sunt plini de ei, vorbăreți, stau în jilțuri aurite, ca niște Becali ai Indoneziei. Dar, după ce subiectele banale sunt date deoparte iar întrebările lui Adi intră tot mai adânc în esența faptelor, răscolind trecutul, bătrânii se foiesc în jilțuri, se înroșesc de ură. Nu le mai convine interviul și, parcă, ar vrea „să se aprindă lumina”. Iar acolo unde nu e declanșat regretul, cu siguranță e declanșată ura. Și, odată cu ea, un amestec grețos de pace falsă și remușcare mocnită. Cu cât pretind că nu le mai pasă, cu atât e mai evident că asasinilor nu le e bine. Și că au băut sânge degeaba.
Cât despre reacțiile lui Adi, el nu caută răzbunare, așa cum s-ar întâmpla într-un action-movie stupid. Scopul lui, întocmai ca al lui Hamlet, e să verifice dacă asasinilor le pare rău și, deci, dacă are sens să-i ierte. În plus, dacă în Hamlet avem fantoma tatălui, ca refugiu și partener de acțiune, aici putem spune că o avem pe cea a fratelui lui Adi, personificată de părinții lui. În timp ce mama e partenerul esențial de discuție al lui Adi, fiind totodată spațiu matern vindecător și principal stimulent pentru aflarea adevărului, tatăl lui Adi – o rămășiță de om, bolnav, orb, cadaveric – este expresia unei țări întregi, schilodită de crimă. Și, fără să forțăm lucrurile, putem spune că închisoarea morală, pe care Danemarca o reprezenta pentru tânărul Hamlet, e Indonezia de azi, în care Adi nu-și mai găsește locul.
Soluțiile unui regizor
Joshua Oppenheimer, spre deosebire de opțiunile lui pentru suprarealism din The Act of Killing, coboară, aici, volumul aproape de zero și își umple filmul cu tăceri. Ceea ce dincolo era spectacol strident, este înlocuit aici, în The Look of Silence, de o suită de interviuri, legate între ele cu momente de liniște, timp în care încontinuu se aud greieri. Ambianța de seară-noapte, ca timp al crimei, al fărădelegii, e bine marcată în acest fel. Iar modul în care se succed tăcerile creează suspans și iluzia că în orice secundă Adi va răbufni și-i va lichida pe toți. Pe de altă parte, șirul imaginilor e marcat din loc în loc de scene tip intermezzo, abstracte, tăcute, în cheie cinéma vérité, care îți dau fiori și aduc o tonalitate de context alienant, importantă pentru înțelegerea poveștii. Iar cadrele lungi cu fețe, ochi, degete par să fie ceea ce trebuie, cinematografic vorbind, ca să dea tensiunea discuțiilor. De altfel, accentul pe fizionomii, filmate prin cadre fixe care insistă pe aprofundarea detaliilor, e „glonțul de argint” al acestui eseu filmic. Nu ai cum să nu legi chipurile personajelor de ceea ce reprezintă ele în poveste: mama lui Adi, cu chipul ei parcă înghețat într-o grimasă de supărare, e însăși revolta; tatăl lui Adi, cu chipul plin de riduri, e durerea; chipul lui Adi, glacial, inflexibil, e forța de a continua; asasinii, cu guri strâmbe, fără dinți, cu fețe pline de tăieturi vechi de cuțit, sunt însuși răul.
Nu curge nici o picătură de sânge, pe ecran, și totuși e greu de privit acest film despre oroare. Da, poți vedea câte decapitări vrei, pe YouTube, pentru că tot nu vor avea efectul pe care îl are ceea ce îți imaginezi, în clipa în care îi asculți pe bătrâneii ăștia povestindu-și crimele, printre hohote de râs. De fapt e atât de urâtă combinația de râsete și oroare, încât pur și simplu îți vine să-i strângi de gât pe moșnegii ăia. Nu fiindcă au omorât comuniști – filmul nefiind nici măcar 0,1% politic – și, deci, ar trebui dintr-o dată să îi urăm pe indonezieni. Ci pentru că au omorât oameni.
Dacă vouă v-a fost greu să citiți această cronică, este pentru că mie mi-a fost greu să o scriu și să explic acest film incredibil de complex, în care Joshua Oppenheimer atinge nu doar pozițiile antagonice de etică universală, ci și teme ale modernității, precum histrionismul TV, cenzura, corupția, traficul de influență. Dacă vreți să vedeți un film care să conțină tot și să vă arate că cel mai important lucru din lume e viața, atunci căutați The Look of Silence.
S.U.A., 2014, 103’
Regie: Joshua Oppenheimer
Imagine: Lars Skree
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2015, Sibiu
